Între două lumi: Povestea mea între iubire, trecut și familie
— Irina, nu mai pot! Ori eu, ori ea! vocea lui Vlad răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică, tapetată cu poze de familie și amintiri care ar trebui să ne unească, nu să ne despartă.
Stau în fața lui, cu telefonul încă fierbinte în palmă după ce am vorbit cu doamna Maria, fosta mea soacră. Ochii lui Vlad ard de furie și neînțelegere. Îmi simt inima bătând nebunește, ca atunci când eram copil și făceam vreo prostie pe ascuns. Dar nu e nicio prostie aici. E doar o legătură pe care nu pot s-o rup.
— Vlad, te rog… Nu e ceea ce crezi. Maria e singură, bolnavă… Nu are pe nimeni. Cum să o las așa?
El oftează adânc și-și trece mâna prin păr, gestul lui clasic când simte că pierde controlul. — Irina, nu înțelegi? Nu poți să trăiești cu un picior în trecut și cu unul în prezent! Eu sunt soțul tău acum! Ce-ar zice lumea dacă ar afla?
Mă doare. Mă doare că nu vede ce văd eu. Maria nu e doar fosta mea soacră. E femeia care m-a ținut de mână când am pierdut primul copil, care m-a învățat să gătesc sarmale și care mi-a spus mereu că sunt mai puternică decât cred. Când am divorțat de Radu, fiul ei, am crezut că o pierd pentru totdeauna. Dar ea a rămas acolo, discretă, dar prezentă.
— Vlad, lumea nu știe cât a făcut ea pentru mine. Nu pot s-o abandonez doar pentru că așa ar fi „normal”.
El se ridică brusc de pe canapea și iese pe balcon, trântind ușa după el. Rămân singură cu gândurile mele și cu un nod în gât. Mă simt prinsă între două lumi: una care mă trage înainte, spre o viață nouă cu Vlad, și alta care mă ține legată de trecut prin Maria.
Telefonul vibrează din nou. Un mesaj de la Maria: „Mulțumesc că ai stat de vorbă cu mine, draga mea. Să nu-l superi pe Vlad din cauza mea.”
Îmi dau lacrimile. Cum să-i explic lui Vlad că nu e vorba de Radu? Că nu vreau să mă întorc la fostul meu soț? Că Maria e singura figură maternă care mi-a rămas după ce mama mea a murit de cancer acum cinci ani?
Seara se lasă peste București și mă simt mai singură ca niciodată. Vlad intră înapoi în casă, cu ochii roșii de la frig sau poate de la furie.
— Irina… Eu te iubesc. Dar nu pot să accept să fii atât de legată de trecutul tău. Mă face să mă simt… insuficient.
Îl privesc lung. — Nu e despre tine, Vlad. E despre mine. Despre cine sunt eu ca om. Dacă aș abandona-o pe Maria acum, m-aș trăda pe mine însămi.
— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? întreabă el cu voce stinsă.
— Ești aici. Dar trebuie să mă accepți cu tot cu bagajul meu. Altfel… nu știu dacă putem merge mai departe.
Tăcerea dintre noi devine apăsătoare. Mă gândesc la toate momentele în care am încercat să-i explic lui Vlad cât de mult contează Maria pentru mine. La toate dățile când el a dat ochii peste cap sau a schimbat subiectul.
A doua zi dimineață, la cafea, încerc din nou:
— Vlad, hai să mergem împreună la Maria. S-o cunoști altfel decât ca pe „fosta soacră”. Poate dacă ai vedea cât de singură e…
El oftează din nou, dar văd o umbră de îndoială în ochii lui.
— Nu promit nimic, Irina. Dar pentru tine… pot încerca.
Speranța se strecoară timid în sufletul meu. Poate că nu e totul pierdut.
Ajungem la Maria într-o după-amiază ploioasă. Casa ei miroase a cozonac și a vechi. Maria ne întâmpină cu un zâmbet timid și ochii umezi de emoție.
— Bună ziua, Vlad! Ce surpriză frumoasă…
Vlad dă mâna cu ea stângaci. Eu privesc scena cu inima strânsă.
Discuția curge greu la început, dar apoi Maria începe să povestească despre copilăria ei la țară, despre cum l-a crescut singură pe Radu după ce soțul ei a murit într-un accident la combinat.
Vlad ascultă tăcut. La plecare, Maria îi pune mâna pe braț:
— Vlad, știu că e greu să accepți trecutul Irinei. Dar te rog să n-o faci să aleagă între tine și mine. Niciun om nu ar trebui pus într-o astfel de situație.
Pe drum spre casă, Vlad tace mult timp. Apoi spune încet:
— Poate că am judecat prea aspru… Dar mi-e teamă să nu te pierd.
Îi iau mâna și i-o strâng tare.
— Nu mă vei pierde dacă mă accepți așa cum sunt.
Acum stau la fereastră și mă gândesc: Oare câți dintre noi suntem forțați să alegem între trecut și prezent? Oare chiar trebuie să rupem legături doar pentru că „așa se face”? Voi ce ați face în locul meu?