Ultimul Revelion împreună: Povestea unei despărțiri târzii

— Maria, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa, a spus Ilie, cu vocea tremurândă, în timp ce își îmbrăca paltonul vechi, acela pe care îl purta doar la ocazii speciale sau la înmormântări. Era 31 decembrie, ora 19:00. În sufragerie mirosea a sarmale și cozonac, iar câinele copiilor, un labrador bătrân pe nume Max, se învârtea printre picioarele noastre. Copiii ne lăsaseră animalul ca în fiecare an și plecaseră la petrecerea lor. Eu mă pregăteam să pun masa, cu gândul la liniștea aceea familiară care ne învăluia de fiecare Revelion.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi ascund panica. Ilie nu era omul marilor declarații sau al gesturilor dramatice. De obicei, tăcea și suporta. Dar acum, privirea lui era hotărâtă, iar mâinile îi tremurau.

— Mă duc la cimitir. Vreau să stau singur. Să mă gândesc. Să vorbesc cu ai mei…

Am rămas cu farfuria în mână, uitându-mă la ușa care s-a închis încet după el. Max s-a așezat la picioarele mele și a oftat adânc, ca și cum ar fi simțit și el greutatea acelei seri. Am simțit un gol imens în piept. Ceva se rupsese între noi și nu știam dacă mai poate fi reparat.

Nu era prima dată când Ilie se retrăgea în tăcere, dar niciodată nu fusese atât de distant. În ultimii ani, ne-am transformat din soț și soție în doi colegi de apartament. Vorbeam despre facturi, despre ce trebuie cumpărat de la piață sau despre problemele copiilor. Nu mai râdeam împreună, nu mai făceam planuri. Eu mă refugiam în seriale turcești și croșetat, el în știrile de la televizor și plimbările lungi prin parc.

A doua zi dimineață, Ilie s-a întors acasă cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. Nu l-am întrebat nimic. Am știut că ceva s-a schimbat definitiv.

— Maria, vreau să divorțăm. Nu mai are rost să ne mințim. Suntem doi străini sub același acoperiș.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe scaunul din bucătărie și am început să plâng fără rușine. M-am gândit la toți anii noștri împreună: la nunta noastră mică din satul lui Ilie, la serile când adormeam ținându-ne de mână, la certurile pentru nimicuri și la împăcările dulci. La nașterea copiilor noștri, la vacanțele petrecute pe litoralul românesc cu sandvișuri în geantă și la serile când dansam pe muzica lui Dan Spătaru.

— Dar copiii? Ce o să le spunem? am întrebat printre sughițuri.

— Sunt mari, Maria. Au viețile lor. Nu mai trebuie să trăim pentru ei.

Adevărul era că nici copiii nu ne mai vizitau decât din obligație sau când aveau nevoie de ceva. Fata noastră, Ioana, locuia în Cluj cu soțul ei și venea doar de Paște și Crăciun. Băiatul nostru, Radu, lucra mult și ne suna doar când avea probleme cu banca sau cu mașina.

În zilele următoare am început să ne evităm prin casă ca doi străini. Eu găteam doar pentru mine, el mânca pe fugă sau pleca la prieteni. Seara adormeam fiecare în camera lui. Am încercat să vorbesc cu sora mea, Elena.

— Maria, poate e mai bine așa… Să nu vă chinuiți unul pe altul la bătrânețe. Dar eu știam că nu e atât de simplu. Cum să-ți iei rămas bun de la o viață întreagă?

Într-o seară, după ce am semnat actele la notar, Ilie a venit la mine cu o cutie veche de pantofi.

— Ți-am păstrat scrisorile astea… Le-ai scris când eram tineri. Poate vrei să le citești.

Am deschis cutia cu mâinile tremurânde și am găsit acolo bilețelele pe care i le strecuram în buzunar când pleca la muncă: „Te iubesc”, „Ai grijă de tine”, „Să nu uiți pâinea!”. Am plâns ore întregi citind acele rânduri naive și pline de speranță.

În ziua divorțului am mers împreună la tribunal ca doi condamnați care-și acceptau sentința fără drept de apel. Ne-am privit o clipă în ochi și am știut că nu mai e nimic de spus.

Acum stau singură în apartamentul nostru prea mare și prea gol. Max doarme lângă mine și uneori cred că doar el îmi mai ține companie cu adevărat. Copiii mă sună din ce în ce mai rar și mă întreabă dacă sunt bine, dar nu au timp să asculte răspunsul meu adevărat.

Mă întreb adesea: unde am greșit? Cum ajung doi oameni care s-au iubit o viață întreagă să devină străini? Oare merită să rămâi într-o căsnicie doar din obișnuință sau e mai bine să-ți cauți liniștea chiar și la bătrânețe? Voi ce credeți?