Între două vieți: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul, dar a găsit o fiică
— Nu pot să cred! Iar am uitat să cumpăr maioneză! Am strigat aproape fără să-mi dau seama, cu mâinile pline de ouă și cartofi fierți, în bucătăria care mirosea a cozonac și a ceapă tocată. Ilinca, nora mea, s-a uitat la mine cu ochii ei mari, obosiți, dar calzi. Era Ajunul Crăciunului și casa era plină de zgomotul copiilor vecinilor, de mirosuri și de amintiri care mă loveau ca niște valuri reci.
— Merg eu la magazin, mamă, a zis ea încet, folosind cuvântul acela care încă mă făcea să tresar. Mamă. Nu mai eram mamă de doi ani. Vlad, băiatul meu, murise într-un accident de mașină pe drumul spre casă, cu două zile înainte de Crăciun. De atunci, fiecare sărbătoare era o rană deschisă.
— Nu, Ilinca, merg eu. Tu ocupă-te de salată. Știu că nu-ți place să ieși pe frigul ăsta. Am luat geaca lui Vlad din cuier – încă mirosea a el, deși o spălasem de zeci de ori – și am ieșit în noaptea rece. Zăpada scârțâia sub pași și fiecare pas era o luptă cu mine însămi.
La magazin era aproape gol. Rafturile păreau abandonate după asaltul din ultimele zile. Am căutat maioneza printre borcane goale și conserve prăfuite. O femeie bătrână m-a privit cu ochi triști.
— Tot pentru salată? m-a întrebat ea zâmbind amar.
— Da… pentru salată și pentru liniște, am răspuns fără să mă gândesc.
Am găsit un singur borcan mic de maioneză. L-am luat ca pe o comoară și am ieșit grăbită. Pe drum spre casă, gândurile mi se învârteau haotic: Vlad nu mai era, dar Ilinca rămăsese. Și eu rămăsesem cu ea. Dar nu știam dacă eram pregătită să fiu mamă din nou.
Când am intrat în casă, Ilinca stătea la masă cu capul în mâini. Am pus borcanul pe masă și am văzut lacrimi pe obrajii ei.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată.
— Mi-e dor de el… Și nu știu dacă fac bine ce fac aici. Poate ar trebui să plec la ai mei… Să nu te mai chinui cu mine.
M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna. Era prima dată când îndrăzneam să fac asta de când Vlad nu mai era.
— Ilinca, nu ești o povară. Și mie mi-e dor de el în fiecare zi. Dar tu ești familia mea acum. Poate că nu știu să fiu mamă pentru tine… dar vreau să încerc.
A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. Am simțit cum ceva se rupe și se lipește în același timp în sufletul meu.
Seara a trecut greu. Am gătit împreună, am râs puțin, am plâns mult. La masă, când am pus salata boeuf pe farfurii, am simțit că Vlad e acolo cu noi. Poate că nu-l vedeam, dar îl simțeam în fiecare gest al nostru.
După ce au plecat vecinii și s-a lăsat liniștea peste casă, Ilinca a venit la mine în dormitor.
— Mamă… pot să dorm la tine în seara asta? Nu vreau să fiu singură.
Am dat din cap și i-am făcut loc lângă mine. Am stat amândouă sub aceeași pătură groasă, ca două suflete rănite care încercau să se vindece una prin cealaltă.
— Crezi că o să ne fie vreodată mai ușor? m-a întrebat ea șoptit.
— Nu știu… Dar cred că dacă ne avem una pe alta, putem încerca să trăim din nou.
A adormit cu capul pe umărul meu. Eu am rămas trează mult timp după aceea, ascultând liniștea casei și bătăile inimii mele care încă refuza să accepte absența lui Vlad.
A doua zi dimineață, când am deschis ochii, Ilinca încă dormea liniștită lângă mine. M-am ridicat încet și m-am uitat la poza lui Vlad de pe noptieră.
— Vlad, sper că ne vezi și ești mândru de noi… Poate că nu știu cum să fiu mamă fără tine aici, dar încerc să fiu om pentru cei care au nevoie de mine.
M-am întrebat atunci: Oare câți dintre noi reușim să găsim puterea să iubim din nou după ce pierdem totul? Sau rămânem blocați în trecut, uitând că viața merge înainte chiar dacă doare?