Casa cu amintiri: Povara lucrurilor și a tăcerii

— Cum ai putut să faci asta, Ilinca? am întrebat-o cu voce tremurată, privind cutia goală de carton care odinioară adăpostea fotografiile părinților mei, scrisorile lui tata din armată și jurnalul meu din liceu.

Ilinca s-a uitat la mine cu o răceală pe care nu i-o știam. — Bunica, era doar o cutie veche, plină de hârtii. Oricum nu mai foloseai nimic de acolo. E doar… lucruri. Eu am încercat să fac ordine.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, simțind cum mi se scurge viața printre degete. Nu era doar o cutie. Era tot ce mai aveam dintr-o lume care nu mai există. O lume în care părinții mei erau vii, în care eu eram tânără și speram la un viitor luminos. O lume pe care Ilinca n-a cunoscut-o niciodată și pe care, se pare, nici nu vrea să o înțeleagă.

— Nu ai dreptul să decizi ce e important pentru mine! am izbucnit, dar vocea mi s-a stins în fața privirii ei obosite.

— Bunica, nu vreau să mă cert cu tine. E doar… lucruri. Nu înțeleg de ce te agăți de trecut. Trebuie să mergem înainte, nu?

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Între mine și Ilinca, singura mea rudă apropiată din oraș. De când s-a mutat la București pentru facultate, a început să vină la mine tot mai rar. Acum, după ce m-am pensionat și mă simt tot mai singură, fiecare vizită a ei era ca o gură de aer proaspăt. Dar astăzi… astăzi a venit ca să facă ordine. Să arunce trecutul la gunoi.

Nu știu dacă e vina mea că nu i-am povestit niciodată cât de mult înseamnă acele lucruri pentru mine. Poate că am crezut că va înțelege singură. Poate că am presupus că sângele apă nu se face și că legătura noastră e indestructibilă. Dar uite că nu e așa.

Am stat toată ziua cu ochii în gol, încercând să-mi adun gândurile. Am vrut să-i scriu un mesaj, să-i spun cât m-a durut gestul ei, dar nu am găsit cuvintele potrivite. Ce rost are să-i explic unui om care nu vrea să asculte?

Seara târziu, când liniștea apartamentului devenise apăsătoare, am început să răscolesc prin sertare după alte rămășițe ale trecutului meu. Am găsit o batistă brodată de mama, un inel vechi de argint și o fotografie cu mine și sora mea, Ana, pe malul Mării Negre. Am izbucnit în plâns.

A doua zi dimineață, Ilinca mi-a trimis un mesaj: „Bunica, sper că nu ești supărată pe mine. Chiar cred că era nevoie de puțină ordine în casă. Dacă vrei, vin să te ajut și azi.”

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să o văd. Nu voiam să mă prefac că totul e bine. Dar nici nu voiam să o pierd definitiv.

Mi-am amintit de tata, care spunea mereu: „O familie se ține cu răbdare și cu iertare.” Dar cât poți ierta când cineva îți aruncă la gunoi sufletul?

În zilele următoare am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt cea care greșește. Poate că Ilinca are dreptate: poate că mă agăț prea mult de trecut și nu știu să trăiesc în prezent. Poate că pentru ea viața abia începe și nu are timp de amintirile mele prăfuite.

Dar apoi mă uit la pereții goi ai apartamentului meu și simt că odată cu acea cutie s-a dus și o parte din mine.

M-am hotărât să merg la Ilinca acasă. Am sunat la ușa ei cu inima cât un purice. Mi-a deschis zâmbind forțat.

— Bunica… îmi pare rău dacă te-am supărat.

— Ilinca, nu vreau să ne certăm. Dar vreau să înțelegi ceva: pentru tine poate sunt doar lucruri, dar pentru mine sunt viața mea. Sunt amintirile mele, oamenii pe care i-am iubit și pe care i-am pierdut.

A oftat și s-a așezat pe canapea.

— Știu că nu pot da timpul înapoi. Dar măcar poți să mă întrebi înainte să arunci ceva? Poți să mă asculți?

Ilinca a dat din cap încet.

— Îmi pare rău, bunica. Chiar nu m-am gândit… Eu mereu am simțit că tu ești puternică și că nu te afectează nimic.

Am zâmbit trist.

— Și eu am nevoie de cineva care să mă asculte uneori.

Am stat mult timp împreună în tăcere. Nu știu dacă lucrurile vor mai fi vreodată ca înainte. Dar poate că am făcut primul pas spre a ne înțelege mai bine.

Acum stau singură în apartamentul meu și mă întreb: oare câte dintre durerile noastre vin din faptul că nu știm să ne ascultăm unii pe alții? Oare cât din sufletul nostru se pierde atunci când aruncăm la gunoi trecutul fără să ne uităm ce era acolo?