Când soțul meu a propus să trecem casa pe numele copiilor, totul s-a schimbat

— Nu cred că înțelegi ce-mi ceri, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Era târziu, copiii dormeau, iar lumina slabă de la hotă arunca umbre ciudate pe chipul lui.

— Nu e vorba doar despre noi, Irina, mi-a răspuns el, încercând să-și păstreze calmul. E vorba despre viitorul copiilor. Și ai mei, și ai tăi. Să nu ajungă să se certe după ce nu mai suntem.

M-am ridicat brusc de pe scaun, simțind cum mă sufoc. Radu nu era doar soțul meu de 18 ani. Era omul care mă făcuse să cred din nou în familie, după ce primul meu soț mă lăsase cu doi copii mici și o listă lungă de datorii. Dar Radu avea și el trecutul lui: o fostă soție, Mariana, și o fată de 22 de ani, Ana, care venea la noi doar de sărbători.

— Și dacă mâine divorțăm? Ce fac eu? Unde mă duc cu copiii? am întrebat, fără să-mi pot stăpâni lacrimile.

Radu a oftat adânc. — Nu divorțăm, Irina. Dar nu vreau ca Ana să simtă că e mai puțin copilul meu decât Vlad sau Ilinca. Și nici tu n-ar trebui să vrei asta.

M-am prăbușit pe canapea, cu palmele la tâmple. În mintea mea se derulau imagini cu Mariana, mereu prezentă în umbra noastră, cu privirea ei rece la fiecare serbare școlară. Știam că Radu încă se simte vinovat pentru divorțul lor, chiar dacă au trecut aproape două decenii. Dar eu? Eu am muncit cot la cot cu el pentru casa asta. Am pus faianța din baie cu mâinile mele, am ales fiecare perdea și am plătit ratele când el a rămas fără serviciu.

— Nu e corect… am șoptit. — Nu e corect față de mine.

Radu s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna. — Irina, nu vreau să te rănesc. Dar Ana nu are nimic altceva. Mariana s-a recăsătorit și are alt copil. Dacă noi nu-i lăsăm nimic, rămâne pe dinafară.

Am simțit un val de furie amestecată cu vinovăție. Îmi plăcea Ana — era o fată bună, dar niciodată nu m-am simțit mama ei. Întotdeauna a existat o distanță între noi, ca un zid invizibil pe care niciuna nu l-am putut trece.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Ce-ai pățit, mami? Pari tristă.

L-am privit pe băiatul meu de 16 ani și mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic că viitorul lui depinde de niște hârtii și decizii luate la nervi?

— Nimic important, dragule. Doar… uneori adulții trebuie să ia decizii grele.

În zilele următoare, discuțiile cu Radu au devenit tot mai reci. Ne evitam privirile la masă, iar copiii simțeau tensiunea din aer ca pe un curent electric.

Într-o seară, Ana a venit pe neașteptate. S-a așezat stingheră pe marginea fotoliului și m-a privit direct în ochi.

— Tata mi-a spus ce vreți să faceți cu casa… Vreau să știi că nu-mi doresc nimic care să vă facă rău vouă sau fraților mei.

Am rămas fără cuvinte. Ana era mai matură decât credeam. M-am simțit rușinată de resentimentele mele ascunse.

— Ana… nu e vorba doar despre tine. E greu să împaci pe toată lumea.

Ea a zâmbit trist. — Știu. Dar tata are nevoie să simtă că suntem toți o familie. Chiar dacă nu suntem.

După ce a plecat Ana, m-am dus la Radu în dormitor.

— Poate ai dreptate… Poate că trebuie să facem asta pentru liniștea tuturor.

El m-a privit uimit. — Nu vreau să te pierd pe tine pentru niște acte.

— Dar dacă nu facem nimic, ne pierdem oricum…

În următoarele luni am mers la notar, am discutat cu copiii și am încercat să găsim o soluție echitabilă: casa urma să fie trecută pe numele tuturor celor trei copii, cu clauze clare pentru protecția mea cât timp trăiesc.

Dar liniștea nu s-a întors imediat. Vlad a început să fie distant cu Ana, iar Ilinca plângea noaptea că „nu mai suntem ca înainte”. Eu și Radu ne-am regăsit greu echilibrul; fiecare gest era cântărit, fiecare vorbă avea greutatea unei pietre aruncate într-un lac liniștit.

Într-o seară ploioasă, stând singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în față, m-am întrebat: oare familia e definită de sânge sau de alegerile pe care le facem zi de zi? Poate dragostea să treacă peste frică și nesiguranță? Sau rănile trecutului ne urmăresc mereu, oricât am încerca să le ascundem?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că o familie poate supraviețui unor astfel de decizii?