Sub pielea mea: Povestea Corinei, mama cu tatuaje

— Nu poți intra, doamnă. Așa sunt regulile, îmi pare rău.

Vocea directoarei răsuna rece pe holul școlii, în timp ce eu, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește, încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Fetița mea cea mică, Ilinca, urma să urce pe scenă la serbarea de final de an. Din spatele ușii închise, auzeam râsete și aplauze. Eu stăteam afară, cu spatele lipit de peretele rece, simțindu-mă mai străină ca niciodată în orașul acesta unde m-am născut.

— Dar sunt mama ei! am șoptit, aproape implorând.

— Știu, dar părinții s-au plâns. Spun că tatuajele dumneavoastră îi sperie pe copii. Nu putem risca un scandal, a zis directoarea, evitând să mă privească în ochi.

Am plecat capul și am ieșit în curte. M-am așezat pe o bancă, încercând să-mi ascund brațele pline de culoare sub o geacă veche. M-am uitat la ceas: 10:15. Înăuntru, Ilinca sigur mă căuta cu privirea. M-am ridicat și am privit pe fereastră. Am văzut-o pe scenă, cu ochii mari și triști. Mi-a făcut cu mâna timid. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Nu mi-am dorit niciodată să fiu altfel. Tatuajele mele nu sunt doar desene; sunt povestea vieții mele. Pe umăr am chipul mamei mele, care a murit când aveam 19 ani. Pe antebraț — trei păsări mici, pentru fiecare copil al meu. Pe spate — un citat din Eminescu: „Trăind în cercul vostru strâmt…”

Dar pentru ceilalți, sunt doar o femeie ciudată, nepotrivită pentru lumea lor „curată”.

După serbare, am mers acasă cu copiii. Ilinca nu a spus nimic la început. Apoi, la cină, a izbucnit:

— De ce nu ai venit? Toți copiii aveau părinții acolo!

— Am fost acolo, iubita mea. Dar nu m-au lăsat să intru.

— Din cauza tatuajelor? a întrebat Vlad, băiatul meu cel mare.

Am dat din cap. S-au uitat la mine cu tristețe și furie. Nu știam ce să le spun ca să-i liniștesc.

A doua zi am avut un interviu la o brutărie din centru. Aveam nevoie disperată de bani — după divorț, totul a rămas pe umerii mei: chiria, facturile, rechizitele copiilor. M-am îmbrăcat cât mai simplu și am încercat să-mi acopăr tatuajele cu o bluză lungă și o eșarfă.

— Aveți experiență? m-a întrebat patronul, un bărbat grizonat cu privire aspră.

— Da, am lucrat trei ani la o patiserie în București.

S-a uitat la mâinile mele — eșarfa alunecase puțin și se vedea vârful unei flori albastre.

— Îmi pare rău, dar nu cred că vă potriviți cu imaginea localului nostru. Avem clienți conservatori…

Nu a mai fost nevoie de alte explicații. Am ieșit cu capul plecat și lacrimile gata să curgă. Era a treia oară luna asta când eram refuzată din același motiv.

Seara, copiii m-au găsit plângând în bucătărie.

— Nu-i corect! a spus Vlad furios. De ce nu te lasă să muncești? De ce nu te lasă să vii la școală?

— Pentru că oamenii judecă după aparențe, i-am răspuns încet.

— Dar tu ești cea mai bună mamă! a spus Ilinca și m-a îmbrățișat strâns.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru copiii mei — cum am renunțat la visele mele ca să le ofer lor o viață mai bună. Cum fiecare tatuaj spune o poveste despre dragoste, pierdere sau speranță. Și totuși, oamenii nu văd decât pielea mea colorată.

A doua zi am mers la școală să vorbesc din nou cu directoarea.

— Doamnă Popescu, vă rog… Nu pot să-mi schimb pielea. Nu pot să-mi șterg trecutul. Vreau doar să fiu alături de copiii mei.

— Înțeleg… dar părinții celorlalți copii amenință că vor face plângeri dacă vă mai lăsăm să intrați.

— Și dacă mâine va veni cineva în scaun cu rotile? Sau cineva cu părul verde? O să-i dați afară?

Directoarea a tăcut rușinată.

În zilele următoare am simțit cum orașul devine tot mai mic pentru mine. Vecinii mă priveau ciudat când mergeam la magazin sau când îmi duceam copiii în parc. Odată, o femeie mi-a spus direct:

— Nu vă e rușine? Ce exemplu dați copiilor?

Am simțit furie și neputință. Dar copiii mei au început să mă apere:

— Mama noastră e curajoasă! a strigat Ilinca într-o zi în fața blocului.

Am început să scriu pe Facebook despre ce mi se întâmplă. Povestea mea s-a răspândit rapid — unii m-au susținut, alții m-au judecat și mai aspru. Am primit mesaje de la alte mame care trecuseră prin situații similare: una era refuzată la angajare pentru că purta hijab; alta fusese dată afară dintr-un magazin pentru că avea părul roz.

Într-o seară, Vlad mi-a spus:

— Mama, poate ar trebui să plecăm din orașul ăsta…

M-am uitat la el și am simțit o durere surdă în piept. Să fugim? Să-i las pe cei care ne judecă să câștige?

Nu știu ce ne rezervă viitorul. Poate că într-o zi oamenii vor învăța să vadă dincolo de aparențe. Poate că nu. Dar știu sigur că nu-mi voi ascunde niciodată povestea — nici de dragul copiilor mei, nici de frica lumii.

Mă întreb uneori: dacă fiecare dintre noi ar purta pe piele povestea vieții sale, oare ar mai avea cineva curajul să judece atât de ușor? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?