Între Datorie și Libertate: Cum Ajutorul pentru Fiul Meu Mi-a Răpit Liniștea

— Mamă, dacă nu ne ajuți acum, nu știu cum o să reușim vreodată să avem casa noastră! Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Irina stătea lângă el, cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu verigheta. M-am uitat la ei și am simțit cum inima mi se strânge. Erau copiii mei, chiar dacă nu pe amândoi îi născusem. Și totuși, simțeam că mă aflu la marginea unei prăpastii.

Nu era prima dată când Vlad îmi cerea ajutorul. Încă din liceu, am fost acolo: la meditații, la admiterea la facultate, la primul job ratat. Dar acum era altceva. Acum era vorba de banii mei de pensie, de apartamentul pe care îl plătisem cu greu după ce tatăl lui Vlad murise într-un accident de muncă la combinatul din Galați. Am muncit douăzeci și cinci de ani ca asistentă medicală, am strâns fiecare leu și am renunțat la vacanțe, haine noi sau ieșiri cu prietenele. Totul pentru el.

— Maria, nu vrem să te împovărăm, dar banca nu ne aprobă creditul fără un girant. Și tu ai apartamentul ăsta…

Irina a ridicat privirea spre mine. Era sinceră, dar și disperată. Știam că părinții ei nu aveau cum să-i ajute: tatăl bolnav, mama abia se descurca cu salariul de la supermarket. Am oftat adânc.

— Vlad, știi că tot ce am făcut a fost pentru tine. Dar dacă nu mai pot plăti rata? Dacă pățiți ceva?

— Mamă, suntem tineri! Avem joburi stabile! Nu o să ajungem niciodată în situația asta.

Am semnat. Cu mâna tremurândă, am pus parafa pe contractul de credit ipotecar pentru apartamentul lor din cartierul Aviației. M-am întors acasă cu o senzație ciudată în stomac. Pentru prima dată în viață, nu m-am simțit mândră că am ajutat.

La început totul părea bine. Vlad și Irina veneau des la mine, îmi aduceau flori sau prăjituri făcute de ea. Îmi povesteau despre planurile lor: copii, excursii, cariere. Dar după câteva luni, Vlad a fost dat afară din cauza restructurărilor. Irina a rămas însărcinată și a intrat în concediu medical. Ratele au început să se adune.

— Mamă… poți să ne ajuți cu rata luna asta? Doar până găsesc ceva nou…

Am început să scot bani din economii. Apoi am vândut bijuteriile primite de la mama mea. Am renunțat la abonamentul la teatru și la micile bucurii pe care mi le permiteam după pensionare. Prietenele mă întrebau de ce nu mai ies cu ele la cafea.

— Nu mă simt bine, le mințeam.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la bancă: „Doamnă Popescu, sunteți restantă cu trei rate. Dacă nu achitați suma până la sfârșitul lunii, vom începe procedura de executare silită.”

M-am prăbușit pe canapea și am plâns ca un copil. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să risc să pierd tot ce aveam pentru niște promisiuni? L-am sunat pe Vlad.

— Mamă, îmi pare rău… Nu știu ce să fac… Poate găsim o soluție…

Dar soluțiile nu veneau. Irina era tot mai distantă cu mine. Simțeam că prezența mea îi deranjează. Într-o zi am auzit-o spunându-i lui Vlad:

— M-am săturat să trăim cu sabia asta deasupra capului! De ce nu-și vede mama ta de viața ei?

Am simțit că mă sufoc. Eu eram problema? Eu eram cea care le stricase fericirea?

Am început să mă gândesc serios să vând apartamentul meu și să mă mut la țară, la sora mea din Brăila. Dar cum să las totul în urmă? Cum să accept că sacrificiul meu nu a adus decât nefericire tuturor?

Într-o zi, Vlad a venit singur la mine.

— Mamă… iartă-mă. Am fost egoist. N-am vrut să te pun în situația asta…

L-am privit lung. Era tot copilul meu, dar parcă îl vedeam pentru prima dată adult.

— Vlad, dragul meu… uneori dragostea noastră de părinți vă face mai mult rău decât bine. Poate că ar trebui să învățăm să spunem „nu”.

A plecat trist. Eu am rămas singură în apartamentul meu gol și rece, cu facturile neplătite și inima frântă.

Mă întreb acum: unde se termină datoria unui părinte și unde începe dreptul la propria fericire? Oare câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” înainte să fie prea târziu?