Pofta care ne-a despărțit: Povestea mea cu Sorin

— Iar ai terminat totul din frigider, Sorin? Ți-am spus că am nevoie de iaurtul ăla pentru mâine dimineață!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea rece. Sorin stătea cu ușa frigiderului deschisă, cu o felie de salam în mână, privindu-mă vinovat, dar și resemnat. Ochii lui căprui, cândva plini de viață, păreau acum obosiți și goi.

— Ana, nu mă pot abține… Nu știu ce-i cu mine. Mă simt gol dacă nu mănânc ceva tot timpul.

Am oftat adânc. Nu era prima dată când aveam discuția asta. De fapt, devenise un ritual al serilor noastre: eu numărând ce a mai rămas prin frigider, el încercând să se scuze sau să glumească pe seama propriei slăbiciuni. Dar nu mai era nimic amuzant. În ultimii doi ani, pofta lui Sorin devenise o povară pentru amândoi.

Când ne-am căsătorit, era un bărbat vesel, plin de energie. Îi plăcea să gătească, să adune prietenii la masă, să povestească ore întregi. Dar după ce a fost concediat de la fabrica de mobilă din oraș, ceva s-a rupt în el. Zilele au început să semene între ele: somn mult, televizor și… mâncare. Multă mâncare.

La început am crezut că e doar o perioadă grea. L-am încurajat să-și caute altceva, l-am susținut financiar și emoțional. Dar pe măsură ce lunile treceau, frigiderul devenea tot mai gol, iar el tot mai absent. Într-o zi, l-am găsit mâncând direct din oală, cu mâinile tremurânde.

— Sorin, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa. Nu e sănătos nici pentru tine, nici pentru noi.

— Știu… dar nu pot! E ca și cum foamea asta nu e doar în stomac, ci în sufletul meu.

Am încercat să-l ajut: am citit articole despre dependența de mâncare, am vorbit cu un psiholog din oraș, am încercat diete împreună. Nimic nu părea să funcționeze. Într-o seară, după ce am găsit ambalaje ascunse sub pat și cutii goale de biscuiți în dulapul cu haine, am izbucnit:

— De ce faci asta? De ce mă minți? Crezi că nu văd?

Sorin s-a uitat la mine cu lacrimi în ochi:

— Nu vreau să te rănesc… Dar nu mă pot opri. E singura mea alinare.

Am început să mă simt captivă în propria casă. Mergeam la cumpărături zilnic, încercând să ascund alimentele prin locuri imposibile: în debara, în cutii de pantofi, chiar și la vecina de la doi. Dar Sorin le găsea mereu. Prietenii au început să ne evite; nu mai organizam mese împreună pentru că el termina tot înainte să ajungă cineva.

Mama mea mă suna des:

— Ana, nu poți trăi așa! Gândește-te la tine! Poate ar trebui să-l lași…

Dar cum să-l las? Îl iubeam încă. Îmi aminteam serile când dansam în bucătărie pe muzica veche de la radio sau diminețile când îmi aducea cafeaua la pat. Dar acele momente păreau tot mai îndepărtate.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă — eu plângând pe podeaua bucătăriei, el trântind ușa — am luat o decizie disperată: am cumpărat un lacăt pentru frigider. Când l-a văzut, Sorin a izbucnit:

— Chiar atât de jos am ajuns? Să-mi pui lacăt la frigider?

— Nu mai știu ce să fac! Nu mai pot! Am nevoie de ajutor… și tu ai nevoie!

A fost momentul în care s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă ca un copil. Atunci am realizat cât de adâncă era rana lui — și cât de neputincioasă eram eu.

Au urmat luni grele: terapie, certuri, împăcări și iar certuri. Sorin a reușit să slăbească puțin și să-și găsească un job part-time la o brutărie din cartier. Dar pofta aceea nu a dispărut niciodată complet. Relația noastră s-a schimbat; eu am devenit mai rece, el mai retras.

Într-o seară liniștită de toamnă, stând pe balcon cu o cană de ceai în mâini, l-am întrebat:

— Crezi că vom fi vreodată ca înainte?

Sorin a zâmbit trist:

— Nu știu… Dar măcar încercăm.

Acum mă uit la el și mă întreb: cât poate duce dragostea atunci când dependența devine membru al familiei? Oare câți dintre noi trăim cu astfel de poveri ascunse după uși de frigider sau în spatele unor zâmbete obosite?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi cât ați putea ierta sau suporta pentru omul pe care îl iubiți?