Umbra unei dorințe: Povestea lui Radu și lupta pentru a fi auzit
— Nu e normal, Maria! Copilul ăsta nu e normal! — vocea soacrei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Radu, băiatul meu de șase ani, stătea pe covor, legănându-se înainte și înapoi, cu ochii pierduți într-o carte de povești. Nu răspundea când îl strigam, nu se uita la noi, iar lumea din jur părea să nu existe pentru el.
— Lasă-l, mamă, fiecare copil e diferit, am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt. Simțeam privirile tuturor pe spatele meu: soțul meu, Mihai, tăcut și absent, fratele lui, Sorin, care dădea din cap a neîncredere. În satul nostru din Buzău, orice ieșire din tipar era privită cu suspiciune.
În acea seară, după ce toți au plecat și casa a rămas în liniște, m-am așezat lângă Radu. I-am mângâiat părul moale și am încercat să-i atrag atenția.
— Radu, mă auzi? Vrei să mergem mâine la grădiniță?
Nicio reacție. Doar legănatul acela continuu și sunetul ușor al paginilor întoarse. Am simțit cum mă apasă un nod în gât. Ceva nu era în regulă. Știam asta de luni bune, dar refuzasem să accept. Poate că era doar timid. Poate că avea nevoie de mai mult timp.
A doua zi am mers la medicul de familie. Dr. Popescu m-a privit lung peste ochelari.
— Doamnă Maria, cred că ar trebui să mergeți la un specialist. S-ar putea să fie vorba de autism.
Cuvântul acela m-a lovit ca o palmă peste față. Autism? La televizor văzusem doar cazuri grave, copii care nu vorbeau deloc sau care făceau crize violente. Radu nu era așa. El doar… trăia în lumea lui.
Au urmat luni de drumuri la București, la clinici private unde am cheltuit toți banii puși deoparte pentru renovarea casei. Mihai era tot mai absent. Se întorcea târziu de la muncă și nu voia să vorbească despre Radu.
— Nu vreau să aud prostii! Copilul meu nu e bolnav! — a urlat într-o seară, trântind ușa după el.
Am rămas singură cu frica mea și cu un diagnostic scris pe o hârtie: „Tulburare de spectru autist”.
La grădiniță, educatoarea m-a chemat la o discuție.
— Doamnă Maria, Radu nu se integrează. Nu vorbește cu ceilalți copii, nu participă la activități. Poate ar fi mai bine să-l țineți acasă…
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Cum să-l țin acasă? Ce vină avea el că era diferit? Am început să caut grupuri pe Facebook, să citesc nopți întregi despre terapii ABA, logopedie, integrare socială. Dar totul costa bani pe care nu-i aveam.
Într-o zi, l-am găsit pe Radu în camera lui, aranjând cărțile după culori. Era liniștit doar printre povești. Atunci mi-a venit ideea: dacă nu poate vorbi cu ceilalți copii, poate cărțile îi pot fi prieteni.
Am început să-i citesc în fiecare seară. Îi povesteam despre Harap Alb și Ileana Cosânzeana, despre Greuceanu și Prâslea cel Voinic. Uneori părea că mă ascultă; alteori privea pe fereastră la stele.
Într-o zi, am primit un mesaj de la o altă mamă din sat: „Maria, am auzit că băiatul tău e… altfel. Să nu-l aduci la ziua fiului meu. Copiii râd de el.”
Am plâns ore întregi în baie, ca să nu mă vadă nimeni. M-am simțit izolată, rușinată, furioasă pe lume și pe mine însămi.
Dar într-o seară, când eram gata să cedez, Radu a venit lângă mine cu o carte în mână și mi-a pus-o în poală. Era prima dată când îmi cerea ceva direct. Am simțit o speranță mică aprinzându-se în suflet.
Am început să strâng cărți pentru el de la rude și vecini. Am postat pe Facebook: „Dacă aveți cărți pentru copii pe care nu le mai folosiți, le primesc cu drag pentru băiatul meu.” În câteva zile am primit zeci de mesaje de la oameni necunoscuți din toată țara.
Radu a început să zâmbească mai des. Încet-încet a început să spună câteva cuvinte: „mamă”, „carte”, „lumină”. Fiecare progres era o victorie uriașă.
Dar Mihai nu voia să accepte schimbarea.
— Ne faci de râs în sat! Toată lumea știe că avem un copil „nebun”.
— Nu e nebun! E special! — i-am răspuns printre lacrimi.
Într-o noapte l-am găsit pe Mihai plângând singur în bucătărie.
— Mi-e frică… Mi-e frică pentru el… Ce va face când noi nu vom mai fi?
Atunci am știut că trebuie să lupt nu doar pentru Radu, ci și pentru familia mea.
Am început să organizez întâlniri cu alte mame care aveau copii speciali. Ne întâlneam la biserică sau în parcul din sat și vorbeam despre fricile noastre, despre speranțe și despre cât de greu e să fii altfel într-o lume care nu te vrea.
Cu timpul, oamenii au început să ne privească altfel. Unii au adus jucării sau haine pentru Radu; alții au venit să-l vadă citind povești copiilor mai mici din sat.
Astăzi, după patru ani de la acel diagnostic care mi-a schimbat viața, Radu merge la școală cu sprijinul unei doamne învățătoare minunate — doamna Lidia — care l-a acceptat așa cum este.
Nu știu ce va aduce viitorul pentru el sau pentru noi. Dar știu că fiecare copil merită o șansă la iubire și acceptare.
Mă întreb adesea: dacă eu n-aș fi avut curajul să vorbesc despre durerea mea, oare câți alți copii ca Radu ar fi rămas invizibili? Câți părinți ar fi rămas prizonieri ai rușinii? Poate că povestea noastră îi va ajuta pe alții să găsească puterea de a lupta.