Copilul din brațele mele nu e al meu: Povestea unei mame între adevăr și iubire

— Nu se poate, mama! Nu se poate! urlam, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce țineam în brațe fetița cu ochii mari și negri, care mă privea fără să înțeleagă furtuna din sufletul meu. Era a treia zi de când primisem telefonul acela de la spital: „Doamnă Victoria, trebuie să veniți urgent. Avem o problemă legată de copilul dumneavoastră.”

Îmi amintesc perfect drumul spre spital. În dreapta mea, Mihai, soțul meu, conducea în tăcere, cu maxilarul încleștat. Nu ne spuneau nimic la telefon. Am simțit cum mi se strânge stomacul de teamă. Oare ce putea fi atât de grav?

În biroul directoarei medicale, totul s-a prăbușit. „S-a produs o eroare la maternitate. Fetița pe care ați luat-o acasă nu este copilul dumneavoastră biologic. S-a făcut o confuzie la brățări.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Mihai a rămas nemișcat, cu ochii pierduți. Eu am început să plâng, să urlu, să cer explicații. Cum să nu fie copilul meu? Am așteptat-o ani de zile! Am trecut prin tratamente dureroase, umilințe, speranțe spulberate și rugăciuni fără răspuns. Și acum, când în sfârșit am ținut-o la piept, cineva îmi spune că nu e a mea?

Mama mea a venit la noi acasă în acea seară. „Victoria, trebuie să gândești limpede. Ce vei face?”

„Nu pot… Nu pot să o dau! E copilul meu! Am crescut-o trei luni! Cum să o las?”

Mihai era altfel decât mine. „Trebuie să ne gândim și la celălalt copil. Undeva, altă familie trece prin același coșmar.”

Am început să mă cert cu el. „Tu n-ai simțit cum mi-a crescut inima când am ținut-o prima dată în brațe! Tu n-ai stat nopțile lângă pătuțul ei!”

„Ba da, Victoria! Dar nu putem trăi cu minciuna asta!”

Zilele care au urmat au fost un calvar. Am primit vizita unui asistent social și am aflat că cealaltă familie era dintr-un sat din apropiere. Pe mama biologică o chema Ioana și avea ochii verzi ca ai mei. Fetița lor era la ei acasă, dar nu semăna deloc cu părinții.

Am acceptat să ne întâlnim. Îmi tremurau mâinile când am intrat în casa lor modestă. Ioana plângea și ea. „Nu știu ce să facem… Mi-e teamă că nu o voi putea iubi pe fetița dumneavoastră cum o iubesc pe cea pe care am crescut-o.”

Am stat una lângă alta, două mame sfâșiate de aceeași durere. Am privit-o pe fetița lor – pe fetița MEA biologică – și am simțit un gol imens. Era frumoasă, dar străină.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Bunica lui Mihai insista: „Trebuie să-ți iei copilul înapoi! Sângele apă nu se face!”

Dar eu nu puteam să mă gândesc decât la fetița pe care o legănam noaptea, la mirosul pielii ei, la zâmbetul ei când mă vedea dimineața.

Într-o noapte, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie.
— Dacă ar fi fost invers? Dacă cineva ar fi crescut copilul nostru?
— Nu știu… Poate că dragostea nu ține cont de sânge.
— Dar adevărul? Ce facem cu adevărul?

Am decis să mergem la psiholog. Acolo am întâlnit alte familii cu povești asemănătoare. Unii au făcut schimbul imediat. Alții au păstrat copiii crescuți și au încercat să construiască o relație cu cei biologici.

Am început să mă gândesc: ce înseamnă cu adevărat să fii mamă? Să dai naștere sau să crești? Să iubești sau să respecți adevărul?

După multe discuții și lacrimi, am hotărât împreună cu Ioana și soțul ei să încercăm o tranziție lentă. Ne-am vizitat reciproc, am petrecut timp cu ambele fetițe. Am descoperit că dragostea se poate împărți fără să se împuțineze.

Dar nimic nu a fost simplu. Familia lui Mihai m-a acuzat că nu-mi apăr sângele. Mama mea mă ruga să nu uit cât am suferit pentru a avea un copil.

Într-o zi, când am rămas singură cu fetița Ioanei – fetița MEA – ea m-a privit lung și mi-a spus: „Mami?” M-am prăbușit în lacrimi. Am simțit pentru prima dată că poate pot iubi doi copii diferiți în același timp.

Au trecut luni de zile până când am reușit să găsim un echilibru fragil. Acum avem două familii unite printr-o greșeală tragică, dar și printr-o dragoste uriașă.

Uneori mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, ce aș alege? Sângele sau inima? Și oare câți dintre noi ar avea curajul să iubească dincolo de propriile răni?