O lecție de respect: Când mama a chemat poliția pentru fiul ei

— Nu-mi pasă! Nu mă interesează ce spune doamna! — vocea lui Rareș răsuna în sufragerie, cu o încăpățânare care mă făcea să tremur de furie și neputință. Avea doar unsprezece ani, dar în ochii lui ardea deja o rebeliune pe care nu o recunoșteam. Era marți dimineața, iar eu tocmai primisem un telefon de la doamna Ionescu, învățătoarea lui: „Doamnă Valentina, Rareș a fost foarte nepoliticos astăzi. A ridicat tonul la mine și a refuzat să participe la oră.”

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am uitat la el, stând pe canapea, cu tableta în brațe, ignorându-mă complet. M-am apropiat încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile și furia.

— Rareș, ce s-a întâmplat la școală?

— Nimic! Doamna exagerează mereu! — mi-a răspuns fără să mă privească.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era prima dată când primeam astfel de vești, dar niciodată nu fusese atât de grav. Îmi era teamă că-l pierd, că nu mai am nicio putere asupra lui. Soțul meu, Lucian, era plecat la muncă în Germania de aproape un an. Eram singură cu Rareș și simțeam că nu mai fac față.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate variantele: să-l pedepsesc, să-i iau tableta, să-l las fără prieteni. Dar nimic nu părea suficient. A doua zi dimineață, am luat o decizie pe care nici eu nu mi-o explicam pe deplin: am sunat la secția de poliție din cartier.

— Bună ziua, mă scuzați că vă deranjez… Am o rugăminte mai neobișnuită. Fiul meu a devenit foarte neascultător și lipsit de respect. Credeți că ar putea veni cineva să-i explice ce înseamnă consecințele faptelor lui?

Domnul agent Popescu a acceptat să vină după-amiază. Când i-am spus lui Rareș că va veni poliția să vorbească cu el, a râs batjocoritor:

— Ce-o să-mi facă? O să mă aresteze că nu-mi place școala?

Mi-am mușcat buzele ca să nu izbucnesc în plâns.

La ora patru fix, s-a auzit soneria. Rareș s-a uitat la mine speriat pentru prima dată. Am deschis ușa și domnul Popescu a intrat, impunător în uniforma lui albastră.

— Bună ziua, Rareș! Am auzit că ai avut niște probleme la școală. Putem vorbi puțin?

Rareș a dat din umeri și s-a așezat pe scaun, cu capul plecat. Domnul Popescu s-a așezat lângă el și i-a vorbit calm:

— Știi, și eu am fost copil. Și eu am avut momente când nu mi-a plăcut ce spuneau adulții. Dar am învățat că respectul nu e doar pentru ceilalți, ci și pentru tine însuți. Dacă nu respecți oamenii din jurul tău, lumea devine un loc greu de suportat.

Rareș nu spunea nimic. Îl vedeam cum își frământă mâinile sub masă.

— Știi ce se întâmplă cu copiii care nu-și respectă profesorii? — a continuat agentul. — Ajung să fie marginalizați, să nu mai fie ascultați niciodată. Și uneori ajung pe drumuri grele… Eu am văzut destui adolescenți care au început cu mici acte de rebeliune și au sfârșit rău.

Rareș a ridicat privirea spre mine pentru prima dată în acea zi. Avea ochii umezi.

— Nu vreau să fiu rău… Dar mi-e dor de tata… Și doamna mereu țipă la noi…

Am simțit cum mi se rupe inima. M-am apropiat de el și l-am luat în brațe.

— Știu că ți-e greu fără tata… Și mie mi-e greu… Dar nu putem răni oamenii din jur doar pentru că suferim noi.

Domnul Popescu s-a ridicat și i-a pus mâna pe umăr:

— Ești un băiat bun, Rareș. Dar trebuie să-ți găsești curajul să vorbești despre ce simți, nu să țipi sau să rănești.

După ce polițistul a plecat, Rareș a venit la mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău, mami… Promit că o să încerc să fiu mai bun.

În acea seară am stat amândoi pe canapea și am vorbit mult despre dorul de tata, despre școală și despre frică. Am plâns amândoi. A doua zi, Rareș i-a dus doamnei Ionescu o scrisoare în care își cerea scuze.

Au trecut câteva luni de atunci. Rareș încă are momente dificile, dar acum vine la mine și îmi spune ce simte. Uneori mă întreb dacă am făcut bine chemând poliția sau dacă l-am speriat prea tare… Dar poate uneori avem nevoie de un șoc ca să ne regăsim drumul unul spre celălalt.

Oare câți părinți ajung atât de disperați încât să ceară ajutorul poliției? Și câți copii poartă poveri pe care noi nici măcar nu le bănuim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?