Tatăl meu a apărut după 20 de ani și vrea să-l primesc înapoi: „Nu-i așa că nu-ți lași tatăl pe drumuri?”
— Nu-i așa că nu-ți lași tatăl pe drumuri? vocea lui răsună în holul mic al apartamentului meu din București, ca un ecou al copilăriei pe care n-am avut-o niciodată. Mâinile îi tremurau ușor, dar privirea îi era încăpățânată, ca și cum ar fi avut dreptul să fie acolo, după douăzeci de ani de absență. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi controlez respirația. Mirosea a ploaie și a tutun ieftin, iar în spatele lui, ușa blocului se închidea încet, ca o promisiune că nu mai pot fugi.
— Ce cauți aici? am reușit să articulez, vocea îmi era aspră, aproape străină. Nu mă recunoșteam nici eu.
— Am nevoie de ajutor, Vlad. Știu că n-am fost… tată, dar tot sângele apă nu se face, nu? A zâmbit stângaci, încercând să pară cald, dar tot ce am simțit a fost un val de furie care mi-a inundat pieptul.
Aveam 25 de ani. Tata plecase când aveam cinci. Îmi aminteam vag o mână mare care mă ridica în brațe și promisiuni că „mâine ne jucăm din nou”. Dar mâine nu a mai venit niciodată. Mama a rămas singură cu mine și cu sora mea mai mică, Irina. Am crescut cu lipsuri, cu certuri despre bani, cu ochii umezi ai mamei când credea că nu o văd. Tata era un nume interzis la noi în casă.
Acum stătea în fața mea, cu hainele ponosite și ochii obosiți. Mi-a spus că a rămas fără serviciu, că n-are unde să doarmă. Că „familia e familie”.
— Vlad, cine e la ușă? s-a auzit vocea Irinei din sufragerie. A apărut lângă mine și a încremenit când l-a văzut. Ochii i s-au mărit de uimire și teamă.
— Tată? a șoptit ea, ca și cum ar fi rostit o vrajă interzisă.
El a zâmbit larg, încercând să pară tatăl pe care nu l-am avut niciodată.
— Irina! Ce mare te-ai făcut! Nici nu te-am recunoaște pe stradă!
Ea s-a retras instinctiv în spatele meu.
— Ce vrei? De ce ai venit acum?
El a oftat adânc.
— Am greșit mult. Dar am nevoie de ajutor. Nu cer mult… doar un acoperiș până mă pun pe picioare.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. În mintea mea se derulau scene: mama plângând la masa din bucătărie, eu muncind la supermarket după liceu ca să ne putem plăti chiria, Irina rugându-se să nu ne taie curentul. Unde era el atunci?
— Vlad… poate ar trebui să-l lăsăm să stea câteva zile… a șoptit Irina, ezitant.
Am privit-o furios.
— Tu chiar crezi că merită? După tot ce ne-a făcut?
Ea a dat din umeri, ochii i se umpluseră de lacrimi.
— E totuși tata…
Am simțit cum mă sufoc între furia față de el și mila față de Irina. Mama nu era acasă; lucra tura de noapte la spital. Am decis să-l las să intre pentru o noapte. Nu pentru el, ci pentru Irina.
Noaptea aceea n-am dormit deloc. L-am auzit cum oftează pe canapea, cum se foaiește. Dimineața am găsit cafeaua făcută și bucătăria curată. Ca și cum ar fi vrut să șteargă douăzeci de ani cu un gest banal.
Când mama a venit acasă și l-a văzut, a izbucnit într-un plâns furios.
— Cum ai îndrăznit să vii aici? Ai idee prin ce am trecut?
El s-a ridicat încet.
— Elena… n-am venit să vă fac rău. Am greșit, dar nu mai am pe nimeni…
Mama l-a privit cu ură și milă amestecate.
— Să nu crezi că poți repara ceva! Vlad și Irina au crescut fără tine! Eu am tras pentru ei!
El a dat din cap rușinat.
— Știu… dar poate pot ajuta acum…
Am izbucnit:
— Cum? Cu ce? Ai dispărut douăzeci de ani! Acum vii și vrei să te iertăm doar pentru că ai nevoie?
Tata s-a uitat la mine lung.
— Nu vreau iertarea ta dacă nu poți s-o dai. Dar n-am unde să mă duc…
Zilele au trecut greu. Tata stătea retras, încerca să fie util: ducea gunoiul, spăla vasele, făcea cumpărături mici din banii pe care îi avea. Dar tensiunea plutea în aer ca un nor toxic. Mama îl ignora complet; Irina încerca să-l cunoască timid; eu îl evitam cât puteam.
Într-o seară m-am întors acasă mai devreme și l-am găsit pe tata uitându-se la pozele noastre vechi.
— Vlad… îmi pare rău pentru tot ce n-am fost. Nici nu știu dacă pot vreodată să repar ceva…
L-am privit lung.
— De ce ai plecat?
A oftat adânc.
— Am fost slab. Am fugit de responsabilitate. Am crezut că viața e mai ușoară fără familie… dar m-am înșelat amarnic.
Am simțit un nod în gât. O parte din mine voia să-l urască pentru totdeauna; alta voia să-l creadă.
Într-o zi am găsit o scrisoare pe masă: „Nu vreau să vă fiu povară. Voi încerca să-mi găsesc un rost. Poate într-o zi veți putea să mă iertați.”
A plecat fără să spună nimic. Irina a plâns zile întregi; mama a rămas tăcută; eu am simțit un gol imens în piept — nu pentru că plecase din nou, ci pentru că nu știam dacă vreau vreodată să-l primesc cu adevărat înapoi.
Acum stau singur în bucătărie și mă întreb: oare sângele chiar nu se face apă? Sau unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată?