Între două case și o inimă frântă: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să stau în apartamentul ăsta sufocant, cu vecinii care bat în țevi și cu zgomotul ăsta continuu. Vreau liniște, vreau aer curat! Vreau să mă mut la țară. Cumpărați-mi o casă!
Vocea Elenei, soacra mea, răsuna în sufrageria noastră mică, printre aburii de ceai și mirosul de ploaie care venea de pe balcon. M-am uitat la Mihai, soțul meu, care își frământa mâinile pe genunchi. Știam că urmează o seară lungă.

Nu era prima dată când Elena aducea vorba despre mutat. Dar acum nu mai era doar o dorință vagă, ci o cerere clară, aproape un ultimatum. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru ratele la apartament și grădinița fetiței noastre, Ilinca. O casă la țară? De unde bani?

— Mamă, nu avem cum acum… a început Mihai, dar Elena l-a întrerupt brusc.

— Nu vreți! Asta e! Dacă aș fi avut alt fiu, poate el m-ar fi ajutat! Dar voi… numai de voi vă pasă!

M-am simțit mică, vinovată și furioasă în același timp. De ce trebuia să fie totul pe umerii noștri? De ce nu vede cât ne zbatem?

Noaptea aceea n-am dormit. Mihai s-a întors cu spatele la mine și am simțit distanța dintre noi crescând ca un zid rece. Dimineața, Ilinca s-a trezit veselă, fără să știe că lumea noastră se clatină.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Elena nu ne-a mai sunat. Mihai era tot mai absent, iar eu mă simțeam prinsă între două focuri: datoria față de familie și nevoia de liniște în casa mea.

Într-o duminică, după slujbă, am rămas în biserică mai mult decât de obicei. M-am rugat cu lacrimi să găsesc o cale. Preotul paroh, părintele Radu, m-a văzut și s-a apropiat:

— Ce te apasă, Maria?

I-am spus totul, fără să ascund nimic. El m-a ascultat răbdător și mi-a spus:

— Uneori, Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem, ci ceea ce avem nevoie ca să creștem. Roagă-te pentru pace și înțelepciune. Și vorbește cu Mihai din inimă.

Seara aceea am stat cu Mihai la masă după ce Ilinca a adormit. Am vorbit deschis pentru prima dată după mult timp.

— Mihai, nu pot să trăiesc cu sentimentul că nu suntem niciodată destul pentru mama ta. Dar nici nu pot să sacrific totul pentru o dorință care ne-ar ruina familia.

Mihai a oftat adânc:

— Știu… dar e mama. Dacă nu o ajutăm noi, cine?

— Poate există o cale de mijloc. Poate putem găsi o casă mică, modestă, să luăm un credit mic sau să vedem dacă poate contribui și ea cu ceva din pensie…

A doua zi am sunat-o pe Elena. A fost rece la început, dar când i-am spus că vrem să găsim o soluție împreună, a izbucnit în plâns:

— Nu vreau să vă stric viața… dar mă simt singură aici…

Am început să căutăm case împreună. Am mers prin sate uitate de lume, am negociat cu bătrâni care vindeau case dărăpănate pentru câteva mii de euro. Într-un final am găsit o căsuță mică la marginea unui sat din Prahova. Nu era palat, dar avea grădină și liniște.

Am făcut un credit mic și am pus toți banii deoparte pentru avans. Elena a contribuit cu economiile ei modeste. Când i-am dat cheile, a plâns și ne-a îmbrățișat pe amândoi.

Dar liniștea nu a venit imediat. Mihai era mereu obosit de drumurile la țară pentru a o ajuta pe Elena cu reparațiile. Eu mă simțeam vinovată când mă bucuram de liniștea din apartament fără ea. Ilinca întreba mereu de bunica.

Într-o seară, după ce Mihai s-a întors epuizat de la țară, l-am întrebat:

— Crezi că am făcut bine?

A zâmbit trist:

— Nu știu… dar măcar am încercat să fim oameni.

Am început să ne rugăm împreună în fiecare seară pentru pace în familie. Încet-încet, lucrurile s-au așezat. Elena s-a împrietenit cu vecinii din sat și a început să ne sune mai rar doar ca să se plângă.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru cei dragi? Unde tragem linia între iubire și renunțare la noi înșine? Poate că răspunsul nu e niciodată clar… Dar știu sigur că fără credință și rugăciune nu am fi trecut peste această încercare.