Ziua în care soacra mea mi-a frânt încrederea: Povestea unei nori care nu a fost niciodată destul de bună

— Nu cred că fiul meu merită așa ceva, a spus doamna Popescu, cu vocea tăioasă, privindu-mă de sus, în timp ce picăturile reci de ploaie îmi curgeau pe gulerul paltonului. Mâinile îmi tremurau în poală, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care mă chinuiam să le ascund. Era prima dată când îi întâlneam pe părinții lui Vlad, iubitul meu, și tot ce îmi doream era să fiu acceptată. Dar încă de la ușă, am simțit că nu am nicio șansă.

— Mamă, te rog…, a încercat Vlad să intervină, dar ea i-a aruncat o privire care l-a făcut să tacă imediat.

— Uite la ea, udă leoarcă, nici nu știe să se îmbrace potrivit pentru o vizită. Și nici nu ai adus flori, cum se cade! Ce fel de fată ești tu?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Îmi pregătisem ținuta cu grijă, dar ploaia torențială mă prinsese pe drum și umbrela se rupsese chiar la colțul străzii. Florile pe care le cumpărasem pentru doamna Popescu se făcuseră zob în sacoșă. Am încercat să explic, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Îmi pare rău… Am vrut să… — am bâiguit eu, dar ea m-a întrerupt brusc.

— Nu-mi spune mie povești! Fetele bune știu să se descurce. Vlad, tu chiar vrei să-ți legi viața de cineva atât de neîndemânatic?

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar neputincioși. Știam că îl doare situația, dar nu avea curajul să-i țină piept mamei lui. Tatăl lui stătea la masă și citea ziarul, ignorând complet scena.

Am încercat să mă adun și am intrat în bucătărie să o ajut la pregătit masa. Dar fiecare gest al meu era criticat:

— Nu așa se taie ceapa! Ai să plângi toată ziua dacă nu știi cum să o faci. Și uite, ai pus prea mult ulei în salată! Of, Doamne…

Simțeam cum fiecare remarcă mă lovește ca un pumn în stomac. Îmi doream să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă judecă. Dar am rămas acolo, cu mâinile tremurânde și inima frântă.

La masă, discuțiile au continuat pe același ton. Doamna Popescu povestea cu mândrie despre fosta iubită a lui Vlad, Irina, care „era o fată educată, mereu aranjată și știa să gătească orice”.

— Irina venea mereu cu prăjituri făcute de ea. Tu știi măcar să faci un cozonac?

Am dat din cap că nu. Nu știam. Mama mea murise când aveam doisprezece ani și tata abia reușea să ne pună ceva pe masă. Nu avusesem cine să mă învețe rețete sau bune maniere de familie. Dar nu puteam spune asta acolo, sub privirea ei rece.

— Vlad, dragule, gândește-te bine. Tu meriți mai mult. O femeie care să-ți fie sprijin, nu povară.

Vlad a încercat din nou să protesteze:

— Mamă, eu o iubesc pe Ana. Nu contează dacă știe sau nu să facă cozonac!

— Ba contează! Familia e totul! Dacă nu știi să ții casa și bărbatul mulțumit, ce rost are?

Am simțit că nu mai pot respira. Am lăsat furculița jos și m-am ridicat de la masă.

— Îmi pare rău… Nu vreau să vă stric masa… — am spus cu voce stinsă și am ieșit pe hol.

Vlad a venit după mine.

— Ana, te rog… Nu pleca. O să vorbești eu cu ea…

— Nu e vina ta, Vlad. Dar nu pot… Nu pot să stau aici și să fiu umilită pentru ceva ce nu ține de mine.

Am ieșit în ploaie fără umbrelă, cu lacrimile amestecându-se cu picăturile reci. Mergeam pe stradă și mă întrebam dacă voi fi vreodată destul de bună pentru cineva. Dacă familia lui Vlad nu mă accepta acum, oare aveam vreo șansă pe viitor?

Seara târziu, Vlad a venit la mine acasă. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Ana… Am încercat să-i explic mamei că te iubesc și că vreau să fim împreună. Dar ea nu vrea să audă de tine.

— Și tu ce vrei?

A tăcut câteva secunde.

— Vreau să fim împreună. Dar mi-e teamă că o să-ți fie greu… Că o să suferi mereu din cauza ei.

L-am privit lung. Știam că mă iubește, dar între noi era un zid pe care nu știam dacă îl putem dărâma.

Au trecut luni de zile în care am încercat să mă apropii de familia lui Vlad. Am mers la toate mesele de duminică, am ajutat la curățenie, am încercat rețete noi doar ca să-i fac pe plac soacrei mele. Dar nimic nu era suficient.

— Tot nu ești ca Irina! — îmi spunea ea ori de câte ori avea ocazia.

Într-o zi, după încă o ceartă în care mi-a spus că „nu sunt femeie de casă”, am cedat nervos și am izbucnit:

— Poate că nu sunt ca Irina! Poate că nu voi fi niciodată! Dar îl iubesc pe Vlad și fac tot ce pot!

A tăcut pentru prima dată. M-a privit lung și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În acea seară, Vlad mi-a spus:

— Ana, trebuie să alegem: ori trăim pentru noi doi, ori trăim după regulile mamei mele.

Am ales împreună libertatea noastră. Ne-am mutat într-o garsonieră micuță și am început viața noastră fără aprobarea familiei lui Vlad. Au trecut ani până când soacra mea a acceptat că nu plec nicăieri și că dragostea noastră e mai puternică decât prejudecățile ei.

Dar rana aceea din sufletul meu încă doare uneori. Mă întreb dacă voi fi vreodată destul de bună pentru cei din jur sau dacă trebuie doar să fiu destul de bună pentru mine însămi.

Oare câte femei trec prin asta? Câte dintre noi ne pierdem încrederea doar pentru că cineva ne spune că „nu suntem destule”?