Vecina Flămândă și Umbrele din Apartamentul 7

— Mamă, iar bate Ana la ușă, am șoptit, privind spre holul slab luminat. Era a treia oară săptămâna asta. Mama a oftat adânc, și-a șters mâinile de șorț și s-a dus să deschidă. Dincolo de ușă, Ana stătea cu capul plecat, strângând la piept o păpușă jerpelită.

— Bună seara, doamna Maria… Aveți, vă rog, puțină pâine?

Mama nu a spus nimic. A luat-o de mână și a tras-o în bucătărie. Eu am rămas în prag, simțind cum mă apasă un nod în gât. Aveam doisprezece ani și nu înțelegeam de ce Ana venea mereu flămândă, de ce mama ei nu ieșea niciodată din casă decât cu ochii roșii și obrajii vineți, iar tatăl ei urla noaptea atât de tare încât pereții vibrau.

În blocul nostru din cartierul Titan, toți știau că domnul Ilie bea. Îl vedeam zilnic la magazinul din colț, cu sticla de plastic ascunsă sub haină. Dar nimeni nu vorbea despre asta. Tata spunea mereu:

— Nu te băga, Ioane, nu e treaba noastră. Fiecare cu necazurile lui.

Dar mama nu putea să stea deoparte. În fiecare seară când Ana venea la noi, îi punea în palmă o felie de pâine cu unt sau îi strecura un măr în buzunar. Uneori îi dădea și mamei ei câte o farfurie cu ciorbă.

Într-o zi, am prins curaj și am întrebat-o pe Ana:

— De ce nu mănânci acasă?

A ridicat din umeri și a privit în jos.

— Tata zice că nu sunt bani… Dar el are mereu bere.

Am simțit o furie mocnită. Cum putea cineva să-și lase copilul flămând? În seara aceea, când tata s-a întors de la serviciu, i-am spus totul. S-a uitat la mine lung, apoi la mama.

— Maria, nu putem să-i ajutăm mereu. O să ne trezim cu scandal.

Mama a ridicat vocea pentru prima dată:

— Și ce vrei să fac? Să o las să moară de foame?

Tata a tăcut. În noaptea aceea, am auzit din nou țipete din apartamentul 7. Ana plângea, iar domnul Ilie trântea uși și înjura. Am stat cu perna pe cap, dar tot am auzit fiecare cuvânt.

A doua zi dimineață, Ana avea o vânătaie pe obraz. Mama a luat-o în brațe și a plâns împreună cu ea. Atunci am înțeles că nu era doar foamea problema lor.

În următoarele săptămâni, mama a încercat să vorbească cu doamna Elena, mama Anei. Dar femeia era speriată și rușinată.

— Nu pot să plec… N-am unde să mă duc… Dacă află Ilie că vorbesc cu cineva…

Mama i-a dat numărul unei fundații care ajuta femeile abuzate. Dar doamna Elena nu a sunat niciodată.

Într-o seară, când tata nu era acasă, domnul Ilie a venit la ușa noastră. Era beat criță.

— Ce vă băgați voi? Ce-i dați fetei mele? Vreți să mă faceți de râs în bloc?

Mama a stat dreaptă în fața lui.

— Îi dau ce nu-i dai tu: mâncare și puțină liniște!

A ridicat mâna ca s-o lovească, dar eu am țipat atât de tare încât s-au deschis uși pe palier. Vecinii au ieșit și l-au tras înapoi. A doua zi, tata s-a dus la poliție. Au venit și au vorbit cu domnul Ilie. După aceea, pentru câteva zile a fost liniște.

Dar totul s-a schimbat într-o noapte de aprilie. Am auzit sirene și bătăi puternice în ușa vecinilor. Doamna Elena ieșise pe scară cu Ana în brațe, plângând disperată. Domnul Ilie fusese găsit inconștient după ce băuse o sticlă întreagă de spirt medicinal.

L-au dus la spital. Câteva zile mai târziu am aflat că murise. Blocul era plin de șoapte și priviri piezișe.

Doamna Elena a început să lucreze ca femeie de serviciu la o școală din apropiere. Ana venea tot mai rar la noi; avea haine curate și obrajii mai plini. Dar ochii îi rămăseseră triști.

Într-o zi, când am întâlnit-o pe scară, mi-a spus:

— Mulțumesc că nu m-ai lăsat singură atunci…

Acum sunt adult și încă mă gândesc la Ana ori de câte ori aud un copil plângând prin pereții subțiri ai blocului meu. Mă întreb: câți copii ca ea mai există printre noi? Câți dintre noi alegem să ne întoarcem privirea?