Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și recunoaște fiul în alegerile lui

— Mariana, ai grijă ce spui! Nu e momentul să faci o scenă, mi-a șoptit soțul meu, Ion, strângându-mi mâna sub masă. Dar nu mă puteam abține. Încă de când am intrat în apartamentul lor, mirosul de alcool m-a izbit ca o palmă. Era ora prânzului și domnul Dobre, viitorul socru al fiului meu Vlad, abia se ținea pe picioare. Îmi venea să plâng și să urlu în același timp.

— Vlad, putem vorbi puțin? am spus printre dinți, încercând să-mi păstrez calmul.

Fiul meu m-a privit cu ochi rugători. Era atât de tânăr, atât de naiv! Nu înțelegea că viața nu e un film romantic, că dragostea nu vindecă totul. Am ieșit pe balcon, unde vântul rece de aprilie mi-a tăiat respirația.

— Mamă, te rog, nu începe iar… Nu e vina Anei că tatăl ei are probleme.

— Vlad, tu chiar nu vezi? Omul ăsta nici măcar nu s-a obosit să fie treaz când ne-a cunoscut! Cum poți să-ți legi viața de o familie ca asta?

Vlad a oftat și a privit în jos. Pentru o clipă am văzut copilul din el, băiatul care venea la mine plângând când îl necăjeau colegii la școală. Dar acum era bărbat și nu mai aveam putere asupra lui.

— Ana e tot ce contează pentru mine. Și dacă tu nu poți accepta familia ei… atunci poate nici eu nu mai pot fi parte din a noastră.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice palmă. Am simțit cum mi se strânge inima. Cum ajunsesem aici? Eu, care am crescut într-o familie modestă din Bacău, care am muncit toată viața ca să-i ofer lui Vlad tot ce n-am avut eu… Cum de nu vedeam că-l pierd?

Am intrat înapoi în sufragerie, unde Ana încerca să-și ascundă lacrimile. Mama ei, doamna Dobre, se agita cu farfuriile, încercând să salveze aparențele. Domnul Dobre râdea zgomotos la televizor, fără să-i pese de nimic.

— Mariana, hai să mâncăm ceva, a spus Ion încercând să destindă atmosfera.

Dar eu nu puteam înghiți nimic. Mă uitam la Ana și mă întrebam: oare cât va suferi lângă un tată ca al ei? Oare Vlad va fi fericit cu o fată care a crescut într-un asemenea mediu?

Seara, acasă, am izbucnit:

— Ion, nu pot să accept! Vlad merită mai mult! Noi am făcut sacrificii pentru el! Cum să-l las să intre într-o familie unde alcoolul e la ordinea zilei?

Soțul meu m-a privit trist:

— Mariana, poate tocmai pentru că am făcut atâtea sacrificii ar trebui să-l lăsăm să aleagă singur. Poate Ana e diferită. Poate tocmai ea va rupe lanțul ăsta.

Nu l-am ascultat. Zile întregi am încercat să-l conving pe Vlad să renunțe. I-am adus argumente, i-am povestit despre copiii din orfelinate pe care îi ajutam la serviciu, despre cât de greu e să crești fără sprijin. Dar el era hotărât.

Într-o seară, Ana a venit la noi acasă. Tremura toată.

— Doamnă Mariana… știu că nu mă vreți aici. Dar vă rog… nu-l faceți pe Vlad să aleagă între noi. Eu îl iubesc și vreau doar să fim fericiți.

Am simțit pentru prima dată durerea din ochii ei. Am văzut fetița speriată care își ascundea jucăriile când tatăl ei venea beat acasă. Am văzut femeia care lupta să fie altfel decât părinții ei.

— Ana… nu e vorba doar de tine. E vorba de viitorul vostru. De copiii voștri…

— Știu… Dar eu nu sunt tatăl meu. Vreau doar o șansă.

Am plâns împreună în acea seară. Pentru prima dată am simțit că poate greșesc judecând-o doar după familia ei.

Nunta a avut loc într-o zi ploioasă de iunie. Domnul Dobre a venit deja amețit și a făcut scandal la masă. M-am simțit umilită în fața rudelor și prietenilor noștri. Dar când i-am văzut pe Vlad și Ana dansând împreună, am înțeles că fericirea lor nu depinde de trecutul părinților.

Acum sunt bunică. Nepoata mea, Ilinca, are ochii Anei și zâmbetul lui Vlad. Domnul Dobre a murit între timp, iar Ana merge des la mormântul lui cu flori și lacrimi amare.

Mă întreb uneori: cine sunt eu să judec? Oare câți dintre noi n-am purtat poverile părinților noștri fără vină? Dacă aș putea da timpul înapoi… aș avea curajul să las dragostea să vindece acolo unde prejudecățile au rănit?