Între două lumi: Povestea mea de soacră într-o casă care nu mai e a mea

— Elena, ai pus iar sare prea multă în ciorbă! Ți-am spus de atâtea ori că lui Vlad nu-i place așa!
Vocea Anei, nora mea, răsună tăios din bucătărie. Mă opresc din amestecat, cu lingura tremurând în mână. Îmi mușc buza și încerc să nu răspund. Nu vreau ceartă. Dar simt cum mă strânge ceva în piept, ca o gheară. Nu e prima dată când primesc reproșuri pentru cele mai mici lucruri. De când m-am mutat la ei, parcă fiecare zi e o probă de răbdare și umilință.

Nu așa mi-am imaginat bătrânețea. După ce soțul meu, Ion, s-a stins acum trei ani, casa noastră din sat a devenit prea mare și prea goală. Vlad, băiatul meu, m-a rugat să vin la oraș, să stau cu ei, să nu fiu singură. „Mamă, aici ai tot ce-ți trebuie. Și ne ai pe noi.” Am acceptat, cu inima strânsă, sperând că voi găsi liniște și poate chiar bucuria de a-mi vedea nepotul crescând.

Dar realitatea a fost alta. Ana nu m-a vrut niciodată cu adevărat aici. Îmi zâmbește fals la masă, dar în spatele ușilor închise mă ceartă pentru orice: pentru că pun hainele la uscat altfel decât vrea ea, pentru că îi stric ordinea din dulapuri, pentru că îi spun nepotului povești „prea vechi”.

— Mamă, încearcă să o înțelegi pe Ana, e stresată cu serviciul… — îmi spune Vlad seara, când îi povestesc cu lacrimi în ochi.
— Dar eu? Eu nu contez? — îi răspund încet.
El oftează și mă mângâie pe umăr, dar știu că nu vrea să se certe cu ea din cauza mea.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Ana despre cum am aranjat masa de Paște, am ieșit pe balcon și am privit orașul. Blocuri gri, mașini grăbite, oameni care nu mă cunosc. Mi-am amintit de grădina mea din sat, de mirosul de iarbă proaspăt cosită și de liniștea serilor de vară. Aici nu am nici măcar un colț al meu. Camera în care dorm e plină de jucării și hainele nepotului meu, iar lucrurile mele stau înghesuite într-o valiză sub pat.

M-am gândit să plec. Să mă întorc la casa goală din sat. Dar Vlad ar suferi. Și eu nu vreau să-l rănesc. Așa că rămân și încerc să mă fac mică, invizibilă. Dar sufletul meu urlă după respect și după un pic de recunoștință.

Într-o seară, după ce nepotul meu, Andrei, a venit plângând la mine că mama lui l-a certat pentru că a spart o cană, l-am luat în brațe și i-am șoptit:
— Știi, dragul bunicii, uneori oamenii sunt supărați nu pe noi, ci pe viață. Dar noi trebuie să fim buni unii cu alții.
El m-a privit cu ochii mari și m-a strâns tare. În acele clipe simt că mai am un rost aici.

Dar tensiunile cresc. Ana devine tot mai irascibilă. Într-o zi, când Vlad era la serviciu, mi-a spus direct:
— Elena, nu vreau să te superi, dar cred că ar fi mai bine să-ți cauți alt loc. Nu mai pot cu atâta stres.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Dar… Vlad știe?
— O să-i spun eu. Dar te rog să-l ajuți să înțeleagă.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am simțit ca o povară. Dimineața i-am spus lui Vlad ce s-a întâmplat.
— Mamă… Nu pot să cred… O să vorbesc cu Ana.
Dar discuția lor s-a terminat cu uși trântite și tăceri apăsătoare.

Zilele au trecut greu. Am început să caut anunțuri de chirie pentru bătrâni. Prețurile sunt uriașe pentru pensia mea mică. M-am simțit prinsă între două lumi: nici acasă la mine nu mai pot fi singură, nici aici nu sunt dorită.

Într-o duminică dimineață, Andrei a venit la mine cu o scrisoare desenată:
„Buni, te iubesc! Să nu pleci!”
Am plâns iar. Pentru el aș rămâne oricât.

Într-un final, Vlad a găsit o soluție: o garsonieră mică la parterul unui bloc vechi, aproape de ei. M-au ajutat să mă mut acolo. E modest, dar e spațiul meu. Ana nu m-a mai sunat niciodată. Vlad și Andrei vin des la mine și râdem împreună ca altădată.

Dar rana rămâne. Mă întreb adesea: oare bătrânii chiar devin poveri pentru cei dragi? Unde se termină datoria copiilor și unde începe dreptul nostru la respect? Voi ce credeți? Cum ar trebui să ne purtăm unii cu alții când viața ne aduce sub același acoperiș?