Revelionul dintre dorință și adevăr: Poți fi fericit în doi fără să te pierzi pe tine?

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, am șoptit printre dinți, în timp ce el aranja paharele de șampanie pe masa din sufragerie. Muzica răsuna deja din boxe, iar mirosul de sarmale se amesteca cu cel de parfum scump. În jurul nostru, casa era plină de baloane aurii și panglici roșii, semn că Mihai se ținuse de cuvânt: „Anul ăsta facem Revelionul la noi, cu toți prietenii!”

Eu însă simțeam cum mă sufoc. De câteva zile, mă tot gândisem dacă să-i spun sau nu adevărul. Că nu-mi mai doresc agitație, că nu mai pot să zâmbesc fals la glumele lui Sorin sau să ascult poveștile nesfârșite ale Danei despre cât de greu e să fii mamă de trei copii. Că vreau doar liniște, o carte bună și poate un pahar de vin în doi. Dar Mihai nu părea să observe nimic. Sau poate nu voia.

— Hai, Maria, nu te mai bosumfla! O dată pe an e Revelionul! Ce-ai vrea, să stăm ca doi moșnegi în pijama? a râs el, fără să mă privească.

M-am uitat la el și am simțit un val de furie amestecată cu tristețe. De ce nu mă vede? De ce nu contează ce simt eu? M-am retras în bucătărie sub pretextul că trebuie să verific friptura. Am închis ușa și m-am sprijinit de frigider, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. În mintea mea, se derulau scene din ultimii ani: cum am renunțat la jobul meu ca să-l urmez pe Mihai la București când a primit promovarea; cum am acceptat să ne mutăm într-un apartament mai mare doar pentru că el visa la petreceri și musafiri; cum am lăsat mereu de la mine, sperând că va veni și rândul meu.

Telefonul a vibrat pe masă. Era un mesaj de la mama: „La mulți ani, draga mea! Să fii fericită!” Am zâmbit amar. Ce înseamnă fericirea? Să-l faci pe celălalt fericit sau să nu te pierzi pe tine?

Ușa s-a deschis brusc și a intrat Ana, sora mea mai mică.

— Ce faci aici singură? Toată lumea te caută!

— Nu pot… Nu pot să ies acolo. Simt că explodez.

Ana m-a privit cu ochii ei mari și blânzi.

— Maria, tu nu mai ești tu. Parcă ai dispărut în ultimii ani. Unde e sora mea care râdea din orice prostie?

Am izbucnit în plâns.

— Nu știu… Poate s-a pierdut printre dorințele altora.

Ana m-a luat în brațe.

— Spune-i lui Mihai ce simți. Nu poți trăi așa doar ca să nu-l superi.

Am dat din cap, dar știam că nu va fi ușor. Mihai era genul care evita conflictele sau le acoperea cu glume. Dar dacă nu-i spuneam acum, când?

Am ieșit din bucătărie cu inima bătându-mi nebunește. În sufragerie, lumea râdea, paharele ciocneau, iar Mihai era sufletul petrecerii. M-am apropiat de el și i-am șoptit la ureche:

— Putem vorbi puțin?

A dat ochii peste cap, dar m-a urmat pe hol.

— Ce e?

— Mihai… Nu mai pot să fac asta. Nu mai pot să trăiesc după regulile tale. Eu nu sunt ca tine. Nu-mi place agitația, nu-mi plac petrecerile mari. Vreau liniște. Vreau să fiu eu însămi.

A tăcut câteva secunde, apoi a ridicat tonul:

— Și eu ce să fac? Să renunț la tot ce-mi place pentru tine? Să stăm ca doi pensionari?

— Nu-ți cer asta! Dar nici eu nu vreau să renunț la mine pentru tine!

S-a uitat la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată.

— Maria… De ce nu mi-ai spus până acum?

— Ți-am spus… Doar că n-ai vrut să auzi.

A oftat adânc și s-a lăsat pe marginea scării.

— Poate că nici eu nu mai știu cine sunt fără toată agitația asta…

Pentru prima dată după mult timp, am simțit că vorbim cu adevărat. Fără măști, fără glume.

În sufragerie, lumea număra deja secundele până la miezul nopții. Am rămas amândoi pe hol, tăcuți. Fiecare cu gândurile lui. Poate că nu aveam răspunsuri clare, dar știam că trebuie să ne regăsim pe noi înșine dacă vrem să fim fericiți împreună.

La miezul nopții, când artificiile au luminat cerul Bucureștiului, am simțit o liniște ciudată în suflet. Poate că adevărata provocare într-o relație nu e să-l faci pe celălalt fericit cu orice preț, ci să găsești un drum comun fără să te pierzi pe tine.

Oare chiar putem fi fericiți împreună fără să ne sacrificăm identitatea? Sau iubirea adevărată înseamnă tocmai curajul de a spune cine ești cu adevărat?