Între casa mea și pretențiile soacrei: Când Maria a vrut să ne ia totul

— Irina, nu vezi că nu mai pot sta singură? Ce fel de noră ești dacă mă lași să mă chinui?
Vocea Mariei răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era deja a treia oară săptămâna asta când soacra mea aducea vorba despre mutat. De data asta, însă, privirea ei era mai tăioasă ca oricând.

— Mama, am discutat deja… Nu putem vinde casa. E a noastră, am muncit pentru ea, am crescut aici cu Vlad și copiii… Nu putem lua o decizie așa, peste noapte.

Maria a oftat teatral și s-a așezat greoi pe scaun. Vlad, soțul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc. Își frământa mâinile și evita să mă privească.

— Vlad, tu ce zici? Mă lași să ajung la azil? Să mor singură?

Am simțit un val de furie și neputință. Nu era prima dată când Maria folosea șantajul emoțional. De când rămăsese văduvă, venise tot mai des la noi, cu plasele pline de mâncare și reproșuri. La început am crezut că e doar dorul de familie. Dar curând am înțeles: voia control. Voia să fim ai ei.

Seara, după ce copiii au adormit, l-am prins pe Vlad în bucătărie.

— Vlad, nu mai pot. Simt că mă sufoc. Mama ta vrea să ne ia totul. Casa asta e singurul nostru loc sigur.

— Știu, Irina… Dar e mama. Nu pot s-o las pe drumuri.

— Nu e pe drumuri! Are apartamentul ei! Vrea doar să ne controleze viața.

Vlad a tăcut. Știam că se simte vinovat. Întotdeauna fusese băiatul mamei, mereu dispus să-i facă pe plac. Dar acum era vorba despre noi.

În zilele următoare, Maria a început să vină tot mai des. Își lăsa hainele prin casă, critica felul în care găteam sau cum îmi creșteam copiii. Într-o seară, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o mutând mobila din sufragerie.

— Ce faci?!

— Mă gândeam că dacă tot o să locuiesc aici, ar trebui să fie mai aerisit. Oricum mobila asta e veche.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă copiii.

Într-o duminică, la masa de prânz, Maria a aruncat bomba:

— Am vorbit cu niște agenți imobiliari. Casa voastră s-ar vinde bine acum. Cu banii ăia ne luăm un apartament mare, cu trei camere. Să fim toți împreună.

M-am uitat la Vlad. Era palid.

— Mama, nu putem face asta fără să discutăm serios. Irina nu e de acord.

Maria s-a uitat la mine cu dispreț:

— Normal că nu e de acord! Ea nu știe ce înseamnă sacrificiul pentru familie!

Am simțit că explodez:

— Ba știu foarte bine! Dar sacrificiul nu înseamnă să renunț la tot ce am construit! Nu vreau să-mi pierd casa și liniștea!

A urmat o tăcere apăsătoare. Copiii s-au uitat speriați la noi. Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea privirilor lor.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am cedat pentru liniștea familiei: când am acceptat ca Maria să stea cu noi după operație; când i-am lăsat camera cea bună; când am tăcut la fiecare critică. Dar acum era prea mult.

A doua zi am decis să vorbesc cu o prietenă psiholog, Ana.

— Irina, trebuie să pui limite clare. Altfel vei ajunge să nu te mai recunoști în propria viață.

M-am întors acasă hotărâtă. Când Maria a venit iar cu plasele ei și cu aerul ei de stăpână, i-am spus calm:

— Maria, te rog să respecți decizia noastră. Nu vom vinde casa. Poți veni oricând în vizită, dar nu vei locui cu noi.

A izbucnit în plâns și m-a acuzat că sunt o noră nerecunoscătoare. Vlad a încercat s-o liniștească, dar eu am rămas fermă.

Au urmat luni grele. Maria a încercat să-l întoarcă pe Vlad împotriva mea, i-a spus rudelor că sunt rea și egoistă. Am avut certuri cumplite cu Vlad; uneori mă întrebam dacă merită lupta asta.

Dar într-o seară, după o discuție lungă cu copiii care mi-au spus că le e dor de liniștea noastră de dinainte, Vlad a venit la mine:

— Ai avut dreptate, Irina. Nu putem trăi pentru alții la nesfârșit.

Maria s-a retras treptat. Și-a găsit un grup de prietene la biserică și a început să-și ocupe timpul altfel. Relația noastră s-a răcit mult timp, dar măcar casa noastră a rămas un loc sigur pentru familia mea.

Uneori încă mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?