Când dragostea doare: Povestea unei bunici în pragul disperării

— Nu mai vreau să vii la noi, mamă! Ai înțeles? Nu mai vreau!
Vocea Irinei răsuna ca un trăsnet în bucătăria mică, cu miros de cozonac și cafea rece. Stăteam cu mâinile strânse pe șorț, simțind cum inima mi se strânge ca o frunză uscată. Pe geam, zăpada se topea încet, dar în sufletul meu era ger.
— Irina, te rog… Nu pot să nu vin la Mara. E nepoata mea, e sânge din sângele meu…
— Și tocmai de-aia! Pentru că e sângele tău, îi bagi prostii în cap! O lași să mănânce dulciuri, îi spui povești cu zmei și o lași să stea până târziu! Nu ești o bunică bună, mamă!
M-am uitat la Mara, care stătea pe hol, cu ochii mari și umezi. Avea doar șase ani și nu înțelegea de ce mama ei țipa la mine. Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Mara, vino la bunica…
Dar Irina a tras-o de mână și a dus-o în cameră. Ușa s-a trântit, iar eu am rămas singură cu tăcerea. Am început să plâng încet, ca să nu mă audă nimeni.

Nu știu când s-a rupt totul între mine și Irina. Poate când a murit tatăl ei și am rămas doar noi două, poate când s-a măritat cu Vlad și s-a mutat la oraș. Poate când am început să-i spun că nu-mi place cum o crește pe Mara, că e prea severă, că nu-i dă voie să se joace afară cu ceilalți copii din sat când vin la bunici. Poate atunci am greșit.

În fiecare duminică veneam cu plăcinte calde și mere coapte. O luam pe Mara de la grădiniță și îi povesteam despre copilăria mea: cum mergeam desculță pe uliță, cum furam cireșe din grădina popii, cum mă certa mamaia când veneam acasă murdară. Mara râdea cu poftă și mă îmbrățișa strâns.

Dar Irina mă privea tot mai des cu ochi reci. Într-o zi mi-a spus:
— Mamă, nu mai suntem ca pe vremea ta. Acum copiii trebuie protejați, nu lăsați de capul lor!
— Dar Irina, copiii trebuie să fie liberi…
— Nu! Copiii trebuie să fie ascultați! Să nu mănânce zahăr, să nu stea la televizor! Tu nu înțelegi nimic!

Am simțit atunci că nu mai am loc în viața lor. Dar nu puteam să stau departe de Mara. Era singura mea bucurie după ce bărbatu-meu s-a dus.

Într-o zi, am venit pe furiș la grădiniță și am luat-o pe Mara la mine acasă. I-am făcut clătite și am lăsat-o să se joace cu pisica vecinei. Am uitat să-i dau telefon Irinei. Când a venit după ea și a văzut-o murdară pe obraji și cu genunchii juliți, a izbucnit:
— E ultima dată când o iei fără să-mi spui! Nu mai ai voie să o vezi fără mine!

De atunci, ușa casei lor mi-a fost tot mai des închisă. Vlad mă saluta politicos, dar rece. Mara mă întreba la telefon:
— Bunico, de ce nu mai vii?
Ce puteam să-i spun? Că mama ei crede că sunt o influență rea? Că dragostea mea doare?

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar greșesc. Poate că lumea s-a schimbat și eu am rămas în urmă. Poate că dragostea mea e prea mult pentru ei. Dar cum să nu-mi iubesc nepoata? Cum să nu-i spun povești? Cum să nu-i dau dulciuri când ochii ei mari mă roagă?

Într-o seară, am sunat-o pe Irina:
— Mamă, hai să vorbim… Nu vreau să ne certăm din cauza Marei…
— Nu avem ce vorbi! Ai făcut destul rău! Lasă-ne în pace!
M-am prăbușit pe scaun și am plâns până târziu în noapte.

Vecina mea, tanti Viorica, m-a găsit dimineața cu ochii umflați:
— Ce-ai pățit, Marie? Iar te-ai certat cu fata?
— Nu mă mai lasă să-mi văd nepoata… Zice că-s o influență rea…
— Of, dragă… Și eu am pățit la fel cu băiatul meu… Acum stau singură ca un câine… Copiii uită repede cine i-a crescut…

Am început să mă gândesc dacă nu cumva toate bunicile trec prin asta. Dacă nu cumva generațiile nu se mai pot înțelege niciodată. Dacă dragostea noastră e deja depășită.

Într-o zi de primăvară, Mara a fugit de acasă și a venit la mine plângând:
— Bunico, mama nu mă lasă să vin la tine! Mi-e dor de tine!
Am strâns-o tare în brațe și i-am șters lacrimile:
— Și mie mi-e dor de tine, puiule… Dar trebuie să asculți de mama ta…
— Dar tu nu ești rea! Tu mă iubești!

Atunci am simțit că inima mi se rupe a doua oară. Am dus-o acasă la Irina și i-am spus:
— Irina, Mara are nevoie de mine. Și eu am nevoie de ea. Hai să găsim o cale…
Irina m-a privit lung, cu ochii roșii:
— Nu știu dacă pot… Mi-e teamă că o pierd… Mi-e teamă că tu îi dai altceva decât pot eu să-i dau…
— Nu-i iau dragostea ta, Irina… O iubesc altfel… Dar tot dragoste e…

Nu s-a schimbat nimic peste noapte. Dar Mara vine acum din când în când la mine — sub supravegherea Irinei. Nu mai e ca înainte, dar măcar îi pot spune povești.

Uneori stau singură pe prispă și mă întreb: Oare chiar putem iubi prea mult? Oare dragostea unei bunici poate răni? Sau lumea s-a schimbat atât de mult încât nu mai știm cum să fim familie?
Ce credeți voi — există un echilibru între dragoste și grijă sau suntem condamnați să ne pierdem unii pe alții?