Zece ani de tăcere: Întoarcerea lui Victor și prețul iertării

— Mama, de ce a venit? De ce acum? vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună tăios prin bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbe pe aragaz. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Nu știu ce să-i răspund. Nici eu nu înțeleg de ce Victor, bărbatul care ne-a părăsit fără o vorbă acum zece ani, a apărut din nou la ușa noastră, cu ochii lui obosiți și barba neîngrijită.

— Nu știu, Ioana… poate că vrea să repare ceva, încerc să spun, dar cuvintele mi se opresc în gât. Mă uit la ea și văd aceeași durere pe care o simt și eu. O durere veche, care nu s-a vindecat niciodată.

În seara aceea, Victor stă pe canapeaua din sufragerie, cu mâinile strânse între genunchi. Rareș, băiatul nostru de 14 ani, îl privește cu ură ascunsă. Nu-i spune nimic. Nici nu trebuie. Tăcerea lui spune totul.

— Am greșit mult, recunoaște Victor cu voce joasă. Știu că nu merit să fiu primit aici. Dar am venit să vă spun că mi-e dor de voi. Că vreau să încerc să fiu din nou tată.

Ioana izbucnește:
— Tată? Ai uitat cum plângeam după tine? Cum mama nu dormea nopțile? Cum Rareș nu vorbea cu nimeni la școală?

Victor își pleacă privirea. Eu simt cum inima mi se strânge. Îmi amintesc nopțile acelea lungi, când mă întrebam dacă am făcut ceva greșit, dacă puteam să-l opresc să plece. Îmi amintesc cum mergeam la serviciu la fabrica de confecții, obosită și cu ochii umflați de plâns, doar ca să pot pune pâine pe masă.

Au trecut zece ani. Zece ani în care am învățat să fiu puternică pentru copii. Să nu mă plâng. Să nu arăt cât de mult mă doare absența lui Victor. Dar acum, când îl văd aici, simt că toată puterea mea se destramă.

— Nu vreau să-l iert! strigă Rareș dintr-o dată și iese trântind ușa. Ioana îl urmează, lăsându-mă singură cu Victor.

— Nu trebuia să vii… îi spun încet. Ai rupt ceva în noi. Ceva ce nu știu dacă se mai poate repara.

Victor oftează adânc.
— Am fost laș. Am fugit pentru că nu știam cum să fac față problemelor. Am crezut că dacă plec, totul va fi mai ușor… Dar n-a fost. Am trăit cu vina asta în fiecare zi.

Îl privesc și văd un om schimbat. Nu mai e bărbatul sigur pe el care pleca la muncă dimineața și se întorcea seara cu glume și planuri pentru viitor. Acum e doar un om obosit, care cere o a doua șansă.

În zilele următoare, tensiunea plutește în casă ca un nor greu. Copiii refuză să vorbească cu el. Eu încerc să mențin aparențele, dar simt că mă sufoc între dorința de a-l alunga și speranța că poate familia noastră mai are o șansă.

La serviciu, colegele mă privesc curioase.
— S-a întors? întreabă Mariana într-o pauză de cafea.
— Da… răspund scurt.
— Și? Ce-ai să faci?
Nu știu ce să fac. O parte din mine vrea să-l ierte, pentru copii, pentru mine însămi. Alta urlă că nu merită nimic după tot ce ne-a făcut.

Sâmbătă seara, Victor gătește ciorbă pentru prima dată după ani buni. Rareș intră în bucătărie și îl privește neîncrezător.
— Ce faci?
— Încerc să fiu util… răspunde Victor timid.
Rareș oftează și se așază la masă fără să spună nimic. Ioana vine și ea, cu telefonul în mână, dar nu ridică ochii spre tatăl ei.

— Vreau doar să vă spun că vă iubesc… începe Victor, dar Ioana îl întrerupe:
— Dragostea nu e de ajuns! Dacă ne-ai fi iubit cu adevărat, n-ai fi plecat!

Masa se termină în tăcere. După ce copiii pleacă la culcare, rămân singură cu Victor.

— De ce ai venit cu adevărat? îl întreb direct.
Victor își freacă mâinile nervos.
— Pentru că nu mai pot trăi fără voi. Pentru că am înțeles cât am pierdut… Și pentru că vreau să încerc să repar ce-am stricat.

Îl privesc lung. Oare chiar poate cineva să repare zece ani de absență? Să vindece răni atât de adânci?

Trec zilele și încercăm să ne obișnuim unii cu alții din nou. Victor merge cu Rareș la fotbal, încearcă să vorbească cu Ioana despre școală. Eu îl privesc mereu cu suspiciune, temându-mă că într-o zi va pleca iar și ne va lăsa iar goi pe dinăuntru.

Într-o seară, Ioana vine la mine plângând.
— Mamă… eu nu pot să-l iert! Nu pot!
O strâng la piept și simt lacrimile ei fierbinți pe umărul meu.
— Nici eu nu știu dacă pot… îi șoptesc sincer.

Poate că iertarea nu vine peste noapte. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar poate că merită să încercăm… pentru noi toți.

Mă uit la Victor dormind pe canapeaua din sufragerie și mă întreb: oare cât valorează o a doua șansă? Și cine plătește prețul iertării adevărate?