Viața mea nu-mi mai aparține: Confesiunile unei bunici românce

— Mamă, vii și azi să-l iei pe Vlad de la grădiniță? Nu pot să plec mai devreme de la birou, iar Mihai are ședință până târziu.

Vocea Irinei răsună în telefon, grăbită, aproape vinovată. Mă uit la ceas: e abia ora 10 dimineața și deja simt cum ziua mea nu-mi mai aparține. Îmi strâng halatul pe mine și privesc spre ceașca de cafea aburindă, pe care n-am apucat s-o termin. Înainte să răspund, Vlad mă trage de mână: „Buni, hai să ne jucăm cu trenulețul!”

— Da, Irina, vin. Nu-i problemă, îi spun încet, încercând să-mi ascund oboseala.

Închid telefonul și mă așez pe covor lângă Vlad. Îi zâmbesc, dar în sufletul meu se adună o tristețe grea. Mă simt prinsă între două lumi: cea a copilului care are nevoie de mine și cea a femeii care ar vrea să-și trăiască liniștit anii de pensie.

Când am ieșit la pensie, mi-am promis că o să citesc toate cărțile pe care le-am lăsat neterminate, că o să merg la teatru cu prietenele și că o să am grijă de grădina mea. Dar viața a avut alte planuri pentru mine. Irina a revenit la muncă la doar un an după ce l-a născut pe Vlad și, fără să-și dea seama, a început să se bazeze pe mine pentru orice: dus, adus, gătit, spălat, supravegheat.

La început am fost fericită. Să-l țin pe Vlad în brațe era ca și cum timpul s-ar fi întors înapoi. Îi cântam aceleași cântece de leagăn pe care i le cântam Irinei când era mică. Îi făceam cacao cu lapte și îi citeam povești până adormea cu capul pe genunchii mei. Dar încet-încet, am început să simt că nu mai am timp nici măcar să respir.

Într-o zi, la masa de duminică, am încercat să deschid subiectul:

— Irina, poate ar trebui să vă gândiți la o bonă sau la un after-school. Știu că vă e greu, dar și eu am nevoie de puțin timp pentru mine.

Irina a ridicat din umeri:

— Mamă, dar e normal ca bunica să ajute! Toate colegele mele își lasă copiii la părinți. Și Vlad te iubește atât de mult…

Mihai a tăcut, ca de obicei. El nu se bagă niciodată în discuțiile noastre. Am simțit cum mi se strânge inima. Oare chiar sunt egoistă dacă vreau să am timp pentru mine?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. M-am plimbat prin casă cu pași mici, printre jucării împrăștiate și hainele lui Vlad lăsate peste tot. Am privit spre oglindă: ridurile mi se adânciseră, părul mi-a albit mai mult decât mi-am dat seama. Cine sunt eu acum? O bunică devotată sau o femeie care a uitat să trăiască pentru sine?

A doua zi dimineață, m-a sunat sora mea, Mariana:

— Elena, hai la film diseară! Nu te-am mai văzut de luni bune.

Am oftat:

— Nu pot, Mariana. Trebuie să stau cu Vlad până târziu. Irina are ședință la serviciu.

— Mereu ai ceva de făcut pentru ei! Dar tu? Tu când mai trăiești pentru tine?

Nu am avut răspuns. Am închis ochii și am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.

Într-o zi de vineri, după ce l-am luat pe Vlad de la grădiniță și l-am dus acasă la mine, am încercat să-i explic Irinei cât de obosită sunt:

— Irina, nu mai pot ține pasul cu toate. Mă dor picioarele, spatele… Am nevoie de odihnă.

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mamă, dar nu exagerezi? Toate femeile din generația ta au crescut nepoți! Ce-ar fi fost dacă bunica nu mă ajuta pe mine?

Mi-a venit să țip: „Dar eu nu mai sunt tânără! Eu nu mai pot!” Dar n-am făcut-o. M-am simțit vinovată pentru gândurile mele.

Într-o seară târzie, după ce Vlad a adormit în brațele mele, m-am uitat la el și m-am întrebat: oare sacrificiul meu chiar îl ajută? Sau îl învață că femeile trebuie mereu să renunțe la ele pentru ceilalți?

Am început să mă izolez. Prietenele mă sunau tot mai rar; știau deja răspunsul meu. Mariana mi-a spus într-o zi:

— Elena, ai grijă să nu te pierzi pe tine însăți! Copiii cresc și pleacă… Tu cu cine rămâi?

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o dimineață am decis să fac ceva doar pentru mine: am mers la biserică și m-am rugat pentru putere. Am aprins o lumânare pentru mama mea și m-am gândit la ea: oare ea cum a reușit să-și păstreze echilibrul?

Când am ajuns acasă, Irina mă aștepta cu Vlad în brațe:

— Mamă, te rog… Nu știu ce m-aș face fără tine!

Am privit-o lung. Am văzut în ochii ei oboseala și disperarea unei mame tinere care încearcă să facă față tuturor presiunilor. Dar am văzut și egoismul inconștient al copilului care nu-și dă seama cât cere.

— Irina… trebuie să vorbim serios. Te iubesc și îl iubesc pe Vlad mai mult decât orice pe lume. Dar nu mai pot continua așa. Am nevoie de timp pentru mine. Dacă nu găsiți o soluție alternativă, va trebui să vă descurcați singuri uneori.

A izbucnit în plâns:

— Dar mamă… Nu vreau să te pierd! Mi-e teamă că dacă nu te avem aproape…

Am luat-o în brațe:

— Nu mă pierdeți dacă mă lăsați să respir. Dimpotrivă… poate mă veți regăsi altfel.

Nu știu dacă m-a înțeles atunci. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că am făcut ceva pentru mine.

Acum stau singură în bucătărie și privesc spre fereastră. Miroase a ploaie și a cafea rece. Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi ne pierdem identitatea sub masca sacrificiului? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta.

Voi ce credeți? E egoism sau e dreptul nostru să cerem timp pentru noi?