Când liniștea devine vinovată: Povestea mea cu Vlad

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot cu liniștea asta! Parcă trăiesc într-un muzeu, nu într-o casă!
Vocea lui Vlad a spart aerul din sufragerie ca o piatră aruncată într-un lac liniștit. Stăteam pe canapea, cu o carte în mână, încercând să-mi adun gândurile după o zi lungă la serviciu. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip dacă era doar obosit sau dacă era ceva mai mult.
— Vlad, ce vrei să spui? am întrebat încet, de parcă orice cuvânt spus prea tare ar fi putut sparge ceva fragil între noi.
— Vreau să simt că trăiesc! Vreau să râdem, să ne certăm, să facem gălăgie, să… să simt că există viață aici! Tu… tu ești mereu calmă, mereu liniștită. Parcă nu te atinge nimic!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam asta de la el, dar niciodată nu spusese atât de clar. Am închis cartea și am lăsat-o pe masă. M-am ridicat și m-am apropiat de el.
— Vlad, eu nu sunt așa pentru că nu-mi pasă. Așa sunt eu. Liniștea asta… e felul meu de a iubi. Nu pot să mă prefac că sunt altcineva.
El a oftat și a dat din cap, ca și cum răspunsul meu era exact ceea ce se aștepta să audă și tocmai asta îl durea mai tare.

A doua zi dimineață, Vlad nu mai era acasă. Pe masă, lângă ibricul de cafea, era un bilet: „Am nevoie de altceva. Îmi pare rău.”

Au trecut săptămâni în care am mers la serviciu ca un robot. Colegii mă întrebau dacă sunt bine, iar eu zâmbeam și spuneam că da, doar sunt puțin obosită. Mama mă suna în fiecare seară și mă întreba dacă am mâncat. Prietena mea cea mai bună, Ana, încerca să mă scoată în oraș:
— Irina, hai la un film! Sau la o cafea! Nu poți să stai numai în casă!
Dar eu nu voiam decât liniște. Liniștea mea devenise însă apăsătoare, ca o pătură grea care nu mă încălzea deloc.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj de la Vlad: „Mi-e dor de liniștea ta.”
Am stat minute bune cu telefonul în mână, fără să știu ce să răspund. Cum poți să-i explici cuiva că tocmai ceea ce l-a făcut să plece e și ceea ce îi lipsește acum?

Am început să-mi pun întrebări despre mine. Oare chiar sunt prea calmă? Oare oamenii au nevoie de zgomot ca să simtă că trăiesc? M-am gândit la copilăria mea în satul bunicilor din Buzău, unde diminețile începeau cu ciripit de păsări și serile se terminau cu povești spuse în șoaptă la gura sobei. Acolo am învățat că liniștea nu e lipsă de viață, ci un spațiu în care sufletul poate respira.

Dar Vlad venea dintr-o familie gălăgioasă din București. La ei acasă se vorbea tare, se râdea mult și se certau des. Poate că pentru el liniștea mea era un fel de absență, nu o prezență caldă.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Camelia mi-a spus:
— Irina, tu ești genul acela de om care aduce pace oriunde merge. Dar ai grijă… unii oameni nu știu ce să facă cu pacea asta.
Am zâmbit trist și am simțit cum mi se umezește privirea.

Seara aceea am petrecut-o singură pe balcon, privind luminile orașului și ascultând ploaia bătând în geamuri. Am deschis mesajul lui Vlad și am început să scriu:
„Liniștea mea nu e lipsă de iubire. E felul meu de a fi aproape. Dacă ai nevoie de altceva, nu pot fi altcineva doar ca să-ți umplu golurile.”
Am șters totul și am închis telefonul.

Au trecut luni. Vlad a încercat să revină în viața mea. Îmi trimitea mesaje scurte: „Ce mai faci?”, „Mi-e dor de cafeaua ta”, „Îți amintești serile noastre cu jazz?”
Ana mi-a spus:
— Irina, nu-l lăsa să te tragă iar în povestea lui dacă nu s-a schimbat nimic.
Mama a oftat la telefon:
— Fata mea, oamenii nu se schimbă ușor. Ai grijă la sufletul tău.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la ușa mea cu un buchet de crizanteme galbene.
— Pot intra?
L-am privit lung. Era același Vlad — ochii verzi, zâmbetul ușor ironic — dar părea mai obosit.
— Ce vrei, Vlad?
— Să încercăm din nou… Mi-e dor de tine. Mi-e dor de liniștea ta.
Am simțit cum inima îmi bate mai tare.
— Vlad, tu ai plecat tocmai din cauza asta…
— Știu… Dar am descoperit că gălăgia nu mă face fericit. Când e prea mult zgomot, nu mă mai aud nici pe mine.

Am stat amândoi pe canapea fără să vorbim minute bune. Apoi i-am spus:
— Liniștea mea nu e pentru oricine. Dacă vrei să rămâi, trebuie să înveți să o iubești.
El a dat din cap încet.
— Vreau să încerc.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit. Poate că unii oameni sunt făcuți pentru zgomot și alții pentru tăcere. Dar știu sigur că nu voi mai renunța la cine sunt doar ca să umplu golurile altcuiva.

Mă întreb uneori: câți dintre noi fugim toată viața după ceva ce credem că ne lipsește și abia când îl pierdem ne dăm seama că era exact ce aveam nevoie? Poate liniștea nu e lipsă de viață — ci spațiul unde iubirea poate crește fără teamă.