„Cum să-i spui norei tale că este mamă, nu mai este o fetiță”

Cum să-i spui norei tale că este mamă, nu mai este o fetiță

De la prima întâlnire, mi-a fost clar că Ioana nu era pregătită pentru realitățile vieții de căsătorie. La 23 de ani, vârsta nu era problema – era lipsa ei aparentă de responsabilitate care mă îngrijora. Dar fiul meu, Andrei, părea să fie orb față de aceste preocupări.

Andrei a fost întotdeauna genul de persoană care căuta să vadă partea bună în toți. Poate de aceea s-a îndrăgostit atât de tare de Ioana. Ea era vibrantă și carismatică, cu o prezență plină de viață care putea lumina orice cameră. Cu toate acestea, sub exteriorul ei strălucitor, părea să fie o imaturitate profundă, o reticență în a-și asuma rolul de soție și, potențial, de mamă.

În ziua în care a adus-o să ne cunoască, pregătisem o mică întâlnire de familie pentru a o face să se simtă binevenită. Dar din momentul în care a sosit, Ioana părea dezinteresată. Ochii ei erau aproape constant pe telefon, răsfoind fluxurile de pe rețelele sociale, abia ridicând privirea chiar și când i se vorbea direct.

Am încercat să o implic într-o conversație despre planurile ei de viitor, sperând să înțeleg cât de pregătită era să înceapă o familie. Fiecare întrebare era întâmpinată cu răspunsuri vagi sau devieri către subiecte triviale, cum ar fi ultimele bârfe despre celebrități sau tendințele modei.

Pe măsură ce cina avansa, soțul meu, Mihai, a încercat să discute subiecte mai serioase, cum ar fi planurile lor financiare și gândurile despre parenting. Ioana a râs de acestea, asigurându-ne că totul se va „aranja de la sine”. Andrei dădea din cap, aparent mulțumit de răspunsurile ei, sau poate doar nevolnic să confrunte problemele mai profunde.

Lunile au trecut și situația nu s-a îmbunătățit. Vizitele Ioanei erau marcate de aceeași lipsă de angajament. Când a anunțat că este însărcinată, o parte din mine spera că acesta va fi semnalul de trezire de care avea nevoie. Dar pe măsură ce se apropia data nașterii, comportamentul ei rămânea neschimbat.

În ziua în care a venit bebelușul, Andrei era în extaz. A adus-o pe micuța Ana acasă, ochii lui strălucind de mândrie și dragoste. Ioana, însă, părea copleșită, vivacitatea ei obișnuită estompându-se sub cerințele maternității. Continua să petreacă ore în șir pe telefon, acum adesea în lacrimi, frustrată de plânsetele Anei.

Am observat cum Andrei prelua cea mai mare parte din îngrijirea bebelușului. Era un tată natural, răbdător și blând, dar efortul de a se ocupa atât de bebeluș, cât și de a o susține pe Ioana îl epuiza.

Într-o seară, în timp ce îl ajutam pe Andrei cu Ana, am decis că era timpul să am o discuție sinceră cu Ioana. Am găsit-o în sufragerie, ochii îi erau roșii de la plâns.

„Ioana, a fi părinte înseamnă mai mult decât a avea un copil. Este despre a hrăni, a da și uneori despre a sacrifica propriile tale conforturi,” i-am spus cu blândețe.

Ea m-a privit, fața ei un amestec de confuzie și epuizare. „Nu știu dacă pot face asta, Elena,” a recunoscut ea.

„Nu este prea târziu să înveți, să crești în mama de care Ana are nevoie,” am încurajat-o. Dar, în adâncul sufletului, mă temeam că realizarea venise prea târziu.

Ioana a dat din cap, ștergându-și lacrimile, dar săptămânile următoare nu au arătat nicio schimbare. Responsabilitatea maternității cântărea greu asupra ei, iar dependența ei de Andrei doar se adâncea.

Pe măsură ce lunile se transformau într-un an, distanța dintre Andrei și Ioana se lărgea. În ciuda eforturilor sale, povara echilibrării rolurilor sale de soț, tată și acum aproape singurul îngrijitor al copilului lor, devenea prea grea. Ultima dată când am auzit, se gândeau la separare.

Mă durea să-l văd pe fiul meu atât de întristat, visul lui de o familie fericită sfărâmat de realitățile dure că nu toată lumea este pregătită să facă față cerințelor părinților.