Când mama nu mai e de ajutor: Povestea unei iubiri neîmpărtășite între generații
— Mamă, nu am acum timp pentru asta, îmi pare rău! vocea Irinei, fiica mea, răsună în telefon cu o răceală pe care nu i-o știam. Mă uit la mâinile mele tremurânde, la pastilele de pe masă și la ceaiul răcit. De două zile nu pot ieși din casă, febra nu-mi dă pace, iar picioarele mă dor de parcă ar fi din plumb. M-am obișnuit să fiu eu cea care ajută, nu cea care cere ajutor.
Îmi amintesc cum, acum douăzeci și ceva de ani, o țineam pe Irina la piept, îi ștergeam fruntea când avea febră și îi cântam încet să adoarmă. Am cusut cu mâinile mele rochița aceea roz pentru serbarea de la grădiniță, am stat nopți întregi lângă ea când avea coșmaruri. Când a crescut și a plecat la facultate la București, am plâns în pernă să nu mă audă nimeni. Dar n-am spus nimic, doar i-am trimis pachete cu zacuscă și plăcinte.
Când s-a căsătorit cu Vlad, am fost acolo să-i țin rochia și să-i șterg lacrimile de emoție. Când s-a născut primul ei băiat, Radu, am venit la București și am stat cu ei luni întregi. Am gătit, am spălat, am plimbat copilul în parc ca să poată dormi ea măcar două ore legate. Nu m-am plâns niciodată. Nici când Vlad ridica tonul la mine că nu fac lucrurile „cum trebuie”, nici când Irina uita să mă întrebe dacă sunt bine.
Acum, când am nevoie de ea, primesc doar un „nu am timp”.
— Irina, mă simt foarte rău… poate poți veni măcar azi să mă ajuți cu ceva cumpărături? încerc să-mi stăpânesc vocea să nu tremure.
— Mamă, Vlad e plecat cu serviciul, copiii au teme, eu sunt ruptă… Nu pot! Poate găsești pe cineva din bloc să te ajute.
Închid telefonul și simt cum mi se strânge inima. Mă uit pe geam la copacii goi din fața blocului. Îmi vine să plâng, dar nu mai am lacrimi. Mă ridic cu greu și mă târâi până la ușă. Poate tanti Viorica de la trei are ceva supă caldă… Dar nu vreau să deranjez. Eu nu am deranjat niciodată pe nimeni.
A doua zi, primesc un mesaj sec: „Mamă, sper că ești mai bine. Nu uita să iei pastilele!” Atât. Niciun „te iubesc”, niciun „îmi pare rău că nu pot veni”.
În seara aceea visez că Irina e din nou mică și mă strigă din camera ei: „Mamiii!” Mă trezesc cu ochii în lacrimi. Îmi dau seama că mi-e dor de fetița mea, nu de femeia rece care a devenit.
După câteva zile, mă simt mai bine și ies până la farmacie. Pe drum mă întâlnesc cu vecina mea, doamna Lidia.
— Ce faci, Marioara? Pari slăbită.
Îi povestesc totul. Ea oftează și îmi spune:
— Știi câte mame ca tine cunosc? Toate au dat totul copiilor și acum stau singure. Copiii au viața lor… Nu mai e ca pe vremuri.
Mă gândesc la vorbele ei toată ziua. Oare chiar așa e? Oare am greșit că am pus-o mereu pe Irina pe primul loc? Când a avut nevoie de mine, am lăsat totul baltă: serviciu, prieteni, sănătate. Acum eu sunt doar o povară?
Peste o săptămână primesc un telefon de la Irina.
— Mamă… știi… ai putea veni sâmbătă să stai cu copiii? Vlad vrea să ieșim puțin doar noi doi.
Înghit în sec. Asta sunt eu acum? Doar bunica-babysitter?
— Nu pot, Irina. Nu mă simt încă în stare.
Se lasă o tăcere grea.
— Bine… atunci găsesc pe altcineva.
Închid telefonul și simt pentru prima dată un fel de eliberare amară. Poate e timpul să mă gândesc și la mine. Seara îmi fac o cană de ceai și citesc o carte veche pe care n-am avut timp s-o deschid ani întregi.
Peste câteva zile primesc un mesaj lung de la Irina: „Mamă, îmi pare rău dacă te-am supărat. Sunt foarte obosită și uneori simt că nu mai pot. Dar știu că te-am rănit. Poate putem vorbi?”
Îi răspund simplu: „Și eu sunt obosită uneori.”
Ne întâlnim într-o duminică la mine acasă. Irina plânge. Îmi spune cât de greu îi este cu doi copii mici, cu serviciul, cu Vlad mereu plecat. Îmi cere iertare că m-a lăsat singură când eram bolnavă.
O țin în brațe ca pe vremuri și îi spun:
— Știu că-ți e greu. Dar și mie mi-e greu uneori. Și eu am nevoie de tine.
Ne uităm una la alta și parcă ne vedem pentru prima dată după mulți ani.
Acum încercăm să ne sunăm mai des, să ne spunem ce simțim cu adevărat. Dar rana rămâne acolo undeva adânc.
Mă întreb uneori: oare dragostea de mamă trebuie să fie mereu sacrificiu? Oare copiii noștri ne vor vedea vreodată ca pe niște oameni adevărați, nu doar ca pe niște ajutoare de serviciu?
Voi ce credeți? Cât putem da fără să ne pierdem pe noi înșine?