„Doar pentru o perioadă scurtă” – Povara invizibilă a bunicilor

— Mamă, doar pentru câteva săptămâni, te rog! — vocea lui Radu răsuna în telefon, cu acea notă de disperare pe care o recunoscusem de când era copil. — Maria trebuie să se întoarcă la serviciu, iar eu am schimbat tura. Școala e la două străzi, nu te deranjează, nu?

Am oftat adânc, privind spre ceasul de pe perete. Era trecut de ora 7 dimineața, iar cafeaua abia începea să-și facă efectul. M-am uitat la poza cu nepoții, Ilinca și Vlad, zâmbind larg în vacanța de la mare. Cum aș fi putut să spun nu?

— Sigur, Radu, doar pentru o perioadă scurtă, am răspuns, încercând să-mi ascund oboseala din glas.

Așa a început totul. La început a fost simplu: mergeam la școală la ora 12:00, îi luam pe copii, îi duceam acasă, le încălzeam mâncarea pregătită de Maria și îi ajutam la teme. Îmi plăcea să-i ascult povestind despre colegi și profesori, să le văd ochii sclipind când le citeam povești sau le făceam clătite.

Dar săptămânile s-au transformat în luni. Și lunile în ani. Maria a primit o promovare și programul ei s-a prelungit. Radu a început să lucreze peste program. „Doar azi, mamă, te rog!” devenise un refren zilnic.

Într-o după-amiază ploioasă de noiembrie, Ilinca s-a împiedicat pe scări și și-a julit genunchiul. Am ridicat-o în brațe și am simțit cum mă dor șalele. M-am întrebat atunci: când am devenit indispensabilă? Când a încetat timpul meu să-mi mai aparțină?

Într-o seară, la cină, am încercat să deschid subiectul cu Radu și Maria.

— Poate ar trebui să găsiți pe cineva care să mă ajute… Poate o bonă? Am început timid.

Maria a ridicat din sprâncene:

— Mamă, dar copiii sunt atât de fericiți cu tine! Și tu mereu ai spus că-ți place să stai cu ei.

Radu a completat:

— Și oricum, bona costă bani… Noi abia ne descurcăm cu ratele.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu povara lor financiară. Dar nici nu voiam să devin invizibilă în propria mea viață.

Zilele au început să semene între ele: dimineața cumpărături, apoi școala, teme, gătit, spălat hainele copiilor „că e mai simplu la tine”, dus la engleză sau balet. Prietenele mele mă sunau din ce în ce mai rar: „Nu poți nici azi la cafea?” „Nu pot, trebuie să iau copiii.”

Într-o zi, m-am întâlnit întâmplător cu Lenuța, vecina mea din blocul vechi.

— Tu nu mai ieși deloc? Ce faci toată ziua?

Am zâmbit amar:

— Cresc nepoții… ca pe ai mei.

Ea a râs scurt:

— Toate suntem bonele copiilor noștri. Dar cine are grijă de noi?

Întrebarea ei mi-a rămas în minte zile întregi. Cine are grijă de mine? Când am avut ultima dată o zi doar pentru mine? O carte citită până târziu? O plimbare fără grabă?

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, am rămas pe canapea privind în gol. Am simțit lacrimile curgând fără să le pot opri. Nu eram supărată pe Radu sau Maria. Știam că le este greu. Dar mă simțeam prinsă într-o capcană a iubirii și a datoriei.

A doua zi dimineață, am decis să vorbesc din nou cu ei. I-am chemat la masă și le-am spus:

— Vreau să vă spun ceva important. Vreau o zi pe săptămână doar pentru mine. Să nu iau copiii de la școală, să nu gătesc, să nu fac nimic pentru nimeni altcineva decât pentru mine.

Maria a oftat vizibil deranjată:

— Dar tocmai joia avem ședință la serviciu…

Radu a încercat să negocieze:

— Poate găsim altă zi? Sau poate doar o jumătate de zi?

Am ridicat vocea pentru prima dată:

— Nu! O zi întreagă! Am nevoie de ea ca să pot continua să vă ajut. Altfel… nu mai pot.

A fost tăcere. Copiii s-au uitat la mine speriați. M-am simțit vinovată că îi sperii, dar trebuia să mă fac auzită.

Au acceptat până la urmă. Prima joi liberă am mers în parc și am stat pe bancă privind copacii goi. Am simțit vântul rece pe obraji și m-am simțit vie pentru prima dată după mult timp.

Dar liniștea nu a durat mult. În următoarele săptămâni au apărut reproșuri subtile:

— Dacă ai fi fost aici joi, Vlad n-ar fi uitat ghiozdanul la școală…
— Ilinca a plâns după tine…

M-am simțit din nou vinovată. Oare cer prea mult? Oare e greșit să vreau timp pentru mine?

Într-o seară târzie, când casa era liniștită și toată lumea dormea, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat: când am uitat cine sunt eu? Sunt doar bunica de serviciu sau mai sunt și femeia care visa cândva la excursii cu trenul prin țară?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că iubirea pentru familie vine mereu cu sacrificii tăcute. Dar oare cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine?

Voi ce credeți? E greșit să ceri timp pentru tine când familia are nevoie de tine? Sau e singura cale ca să poți dărui cu adevărat?