Umbrele singurătății: Povestea mea din spatele rafturilor de cărți

— Nu mai ai nimic de făcut aici, Irina. Du-te acasă, odihnește-te, îți spun eu când se trezește mama, mi-a zis asistenta cu o voce blândă, dar fermă.

Am rămas pe coridorul spitalului, cu spatele lipit de perete și ochii închiși. Mirosea a dezinfectant și a oboseală. În mintea mea, se derulau scenele ultimilor ani: după ce am terminat facultatea de Litere la Iași, am venit acasă la Bacău să am grijă de mama, care fusese diagnosticată cu scleroză multiplă. Tata murise când aveam 15 ani, iar fratele meu, Radu, plecase la muncă în Italia. Eu am rămas. Cineva trebuia să rămână.

Anii au trecut ca niște pagini rupte dintr-o carte pe care nu apuci s-o citești niciodată până la capăt. Prietenele mele s-au măritat, au făcut copii, au postat poze cu vacanțe la mare și aniversări cu baloane colorate. Eu? Eu am învățat să schimb perfuzii și să gătesc supe fără sare.

Nu m-am plâns niciodată. Dar nici nu am trăit cu adevărat. Relațiile mele au fost scurte, stângace, ca niște încercări de a prinde un tren care deja a plecat din gară. Când îl întâlneam pe cineva, după câteva luni apărea inevitabil întrebarea: „Dar tu când ai timp pentru noi?” Și răspunsul era mereu același: „Nu știu.”

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se lipeau ude de trotuar și cerul era plumburiu, am intrat în biblioteca municipală să returnez niște cărți pentru mama. Nu mai citisem nimic pentru mine de ani buni. La secțiunea de literatură română, un bărbat înalt, cu părul grizonat și ochi verzi, răsfoia un volum de Bacovia.

— Îți place Bacovia? m-a întrebat fără să ridice privirea din carte.

— Da… De fapt, nu știu dacă îmi mai place ceva cu adevărat. Am uitat cum e să citești doar pentru tine.

A zâmbit trist.

— Și eu am uitat multe lucruri. Dar poezia rămâne acolo, ca un prieten vechi care nu te judecă.

Așa l-am cunoscut pe Vlad. Avea 46 de ani, divorțat, profesor de istorie la un liceu din oraș. Ne-am așezat la o masă între rafturi și am vorbit ore întregi despre cărți, despre părinți bolnavi, despre cum e să te simți invizibil într-un oraș mic.

— De ce nu ai plecat niciodată? m-a întrebat la un moment dat.

— Pentru că nu am avut curaj. Și pentru că mama avea nevoie de mine.

— Dar tu? Tu de ce ai nevoie?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Nu știam să răspund.

În următoarele luni, Vlad a devenit refugiul meu. Ne întâlneam la bibliotecă sau la cafeneaua mică din colțul străzii. Vorbeam despre tot și nimic. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că cineva mă vede cu adevărat.

Dar viața nu iartă pe nimeni. Într-o dimineață, m-am trezit cu o durere ascuțită în piept și o oboseală care nu trecea nici după trei cafele tari. Medicul mi-a spus că am nevoie de investigații suplimentare. Suspiciune de boală autoimună.

— Nu-i nimic, Irina, o să fie bine! mi-a spus Vlad, strângându-mă de mână.

Dar eu știam că nu va fi ușor. Radu a venit din Italia pentru câteva zile, dar după ce a văzut cât de greu îi era mamei și cât de rău mă simțeam eu, a plecat din nou. „Nu pot să-mi pierd jobul aici”, mi-a spus la telefon.

Într-o seară, după ce i-am făcut mamei injecția și am adormit lângă ea pe canapea, Vlad mi-a trimis un mesaj: „Vreau să fiu lângă tine. Să nu mai fii singură.”

Am plâns ore întregi. Nu știam dacă merit asta. Dacă mai pot începe ceva nou la 39 de ani, cu atâtea poveri pe umeri.

Mama a simțit schimbarea.

— Cine e băiatul ăsta care te face să zâmbești iar?

— E doar un prieten…

— Nu minți! Ai dreptul la fericire, Irina. Eu nu vreau să fii singură toată viața din cauza mea.

Dar vinovăția mă rodea ca o carie veche. Cum să-mi permit să fiu fericită când mama abia se mai ridica din pat? Cum să-l implic pe Vlad în haosul vieții mele?

Într-o zi, Vlad a venit cu o propunere neașteptată:

— Hai să plecăm împreună la munte. Doar două zile. O să vorbesc eu cu o vecină să stea cu mama ta.

Am refuzat categoric.

— Nu pot! Dacă i se face rău? Dacă are nevoie de mine?

— Irina, tu când ai avut ultima dată grijă de tine?

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit cum zidurile pe care le construisem în jurul meu se clatină periculos.

În noaptea aceea am visat că alerg printr-o pădure întunecată și nu găsesc nicio ieșire. M-am trezit plângând și am realizat că nu mai pot continua așa.

A doua zi dimineață i-am spus mamei:

— Merg două zile la munte cu Vlad. O să vin vecina Maria să stea cu tine.

Mama a zâmbit și mi-a șoptit:

— Du-te! Trăiește!

La munte am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir cu adevărat. Am râs, am plâns și i-am povestit lui Vlad tot ce mă apăsa. El m-a ținut în brațe fără să spună nimic. Doar atât aveam nevoie: să fiu văzută și acceptată.

Când ne-am întors acasă, mama era bine, iar eu eram alt om. Am început să cred că merit iubire și că nu e niciodată prea târziu să-ți dai o nouă șansă.

Acum scriu aceste rânduri privind pe geam la ploaia care bate în sticlă și mă întreb: câți dintre noi trăim vieți paralele cu fericirea noastră? Câți ne sacrificăm fără să ne dăm voie să fim fericiți? Poate că e timpul să ne alegem și pe noi.