Două uși, două vieți: Povestea unei tăceri de douăzeci de ani

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre Helena în casa asta! am strigat, trântind farfuria în chiuvetă, în timp ce fiica mea, Irina, mă privea cu ochii mari, speriată. Era o seară ploioasă de noiembrie, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe pereți. Mirosea a ciorbă și a vechi, iar în aer plutea tensiunea nespusă a douăzeci de ani de tăcere.

Helena locuia vis-a-vis de noi, la etajul trei al blocului nostru comunist din cartierul Titan. Ușile noastre erau despărțite de un hol îngust, dar între sufletele noastre se căscase o prăpastie. Cândva, copiii noștri se jucau împreună pe scara blocului, râdeau și alergau până târziu în noapte. Eu și Helena beam cafea la mine în bucătărie, povestind despre bărbații noștri și despre visurile noastre neîmplinite. Dar totul s-a schimbat într-o zi banală de primăvară, când am găsit-o pe fiica mea plângând pe scări.

— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat-o atunci.

— Doamna Helena a spus că nu mai am voie să mă joc cu Andrei pentru că nu sunt „copil bun”.

M-am dus la Helena, cu inima bubuindu-mi în piept. Am bătut tare în ușa ei. A deschis cu fața calmă, dar ochii îi erau reci.

— Ce ai cu fata mea? am întrebat-o printre dinți.

— Nu e treaba ta cum îmi cresc copilul! mi-a răspuns scurt.

A urmat o ceartă ca la ușa cortului. Ne-am aruncat vorbe grele, am scos la iveală frustrări vechi și răni neînchise. Din acea zi, nu ne-am mai vorbit. Nici măcar un „bună ziua” pe scară. Copiii au crescut separați, iar eu am simțit mereu un gol când treceam pe lângă ușa Helenei.

Anii au trecut. Soțul meu a murit de cancer, iar băiatul Helenei a plecat la muncă în Italia. Blocul s-a schimbat: bătrânii au murit, tinerii au venit și au plecat. Dar tăcerea dintre mine și Helena a rămas ca o rană veche care nu se mai vindecă.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, am auzit un zgomot ciudat pe scară. Am deschis ușa și am văzut-o pe Helena prăbușită pe jos, cu fața lividă și respirația grea. Pentru o clipă am ezitat. M-am gândit la tot ce ne despărțise. Dar apoi am alergat spre ea.

— Helena! Ești bine? am strigat, tremurând.

Nu mi-a răspuns. Am sunat la 112 și am stat lângă ea până au venit salvatorii. I-am ținut mâna în timp ce îi curgeau lacrimile pe obraji.

— Iartă-mă… a șoptit ea printre suspine.

Nu știu dacă m-a rugat să o iert pentru ce s-a întâmplat cu Irina sau pentru toți anii pierduți. Poate nici nu mai conta. În acele clipe, am simțit că zidul dintre noi se crapă încet.

După ce a fost externată din spital, am început să-i duc supă caldă și să stăm de vorbă la ea în bucătărie. La început era ciudat; fiecare cuvânt părea o piatră grea pe care trebuia să o rostogolim între noi.

— Ți-am purtat pică atâția ani… De ce? a întrebat Helena într-o seară.

— Pentru că m-ai rănit când ai spus că Irina nu e copil bun. Dar poate că nici eu n-am fost dreaptă cu tine…

Am plâns amândouă, ca două fete speriate care nu știu cum să-și ceară iertare. Am vorbit despre soții noștri, despre copii, despre singurătate și despre cât de greu e să fii femeie într-o lume care te judecă mereu.

Irina a venit într-o zi acasă și m-a găsit râzând cu Helena la cafea.

— Mamă… tu chiar poți ierta? m-a întrebat ea mirată.

— Nu știu dacă pot uita totul, dar pot încerca să nu mai las trecutul să-mi otrăvească viața.

Acum, când mă uit la Helena, văd o femeie obosită, dar caldă. Îmi dau seama că am pierdut douăzeci de ani din cauza unui orgoliu prostesc. Câte vieți nu sunt ca ale noastre? Câte prietenii se destramă pentru că nu știm să spunem „iartă-mă” sau „am greșit”?

Uneori mă întreb: dacă n-ar fi fost acea dimineață friguroasă, oare aș fi avut curajul să fac primul pas? Sau aș fi rămas prizoniera propriei mele tăceri?

Poate că nu e niciodată prea târziu să reparăm ce s-a rupt. Dar oare câți dintre noi avem puterea să lăsăm trecutul în urmă și să privim omul de lângă noi cu alți ochi?