„Nu am talent” – Povestea mea despre curajul de a mă descoperi

— Ce faci acolo, Ioana? Nu vezi că iar ai lăsat vasele nespălate? Vocea mamei răsuna din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea serii. M-am oprit din desenat pe colțul unei foi mototolite, ascunzând repede creionul sub masă. Aveam treizeci și patru de ani și încă mă simțeam ca o adolescentă prinsă asupra faptului.

— Vin imediat, mamă, am răspuns, încercând să-mi ascund frustrarea. De când mă știu, am trăit cu impresia că nu sunt bună la nimic. În școală eram mereu „mediocră”, niciodată printre premianți, niciodată remarcată la vreo olimpiadă. La ora de desen, profesoara, doamna Popescu, îmi spunea mereu: „Ioana, încearcă să folosești mai multă culoare! Nu te teme!” Dar eu mă temeam. De ridicol, de eșec, de privirile colegilor care râdeau pe sub mustață de încercările mele stângace.

Anii au trecut. Am terminat liceul cu o medie modestă și am intrat la o facultate oarecare, la insistențele părinților. „Să ai o meserie sigură, Ioana! Nu te juca cu prostii!” Tata era șofer pe TIR, plecat cu lunile prin Europa. Mama lucra la croitorie și aducea acasă povești despre clienți nemulțumiți și salarii tăiate. În casa noastră nu era loc pentru visuri.

M-am măritat devreme cu Radu, un băiat liniștit din cartier. Ne-am mutat într-un apartament mic din Drumul Taberei și viața a început să curgă după tiparul obișnuit: serviciu – acasă – copii – cumpărături – facturi. Am născut doi băieți, Vlad și Mihai, și am intrat în rutina aceea sufocantă pe care o știu toate femeile: scutece, biberoane, griji nesfârșite. Radu era mereu obosit sau absent, prins între două joburi prost plătite.

Într-o seară de iarnă, după ce copiii s-au culcat și Radu s-a retras în fața televizorului, am găsit într-un sertar vechi o cutie cu acuarele uitate. Erau ale lui Vlad, dar nu le mai folosise de luni bune. Am deschis cutia și am simțit un miros familiar, ca o adiere din copilărie. Fără să gândesc prea mult, am luat o foaie albă și am început să pictez. La început mâna îmi tremura. Am trasat linii stângace, pete de culoare fără sens. Dar ceva s-a schimbat în mine în acea noapte. Pentru prima dată după mulți ani, nu m-am mai gândit la ce vor spune ceilalți.

A doua zi dimineață, Radu a găsit foaia pe masă.
— Ce-i asta? Ai desenat tu?
Am dat din umeri jenată.
— O prostie…
— Nu e deloc prostie. E chiar frumos. De ce nu mai faci?
Am râs amar:
— Pentru că nu am talent.
Radu m-a privit lung.
— Cine ți-a spus asta?
Am tăcut. Mi-am adus aminte de toate momentele în care mi s-a spus să fiu „realistă”, să nu visez cu ochii deschiși.

În zilele următoare am început să pictez tot mai des. Noaptea, după ce toți adormeau, mă strecuram în bucătărie și mă pierdeam printre culori. Era singurul moment al zilei când simțeam că respir cu adevărat.

Dar liniștea nu a durat mult. Mama a venit într-o zi pe neanunțate și m-a găsit pictând.
— Ioana! Tu nu vezi că ai treabă? Copiii au nevoie de tine! Ce-i cu prostiile astea?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mamă… doar încerc să…
— Să ce? Să-ți pierzi vremea? Lasă astea! Viața nu e pictură!
Am lăsat capul în jos. M-am simțit din nou mică și neînsemnată.

În acea seară m-am certat cu Radu pentru prima dată după mult timp.
— De ce nu mă susții? l-am întrebat printre lacrimi.
— Ioana, eu te susțin… dar nu vreau să te văd suferind dacă nu iese nimic din asta.
— Dar dacă nici nu încerc?
Radu a oftat și a ieșit din cameră fără să spună nimic.

Au urmat luni grele. Între serviciu și copii, pictam pe ascuns. Am început să postez timid câteva lucrări pe Facebook. O prietenă din liceu, Alina, mi-a scris:
„Ioana, ai talent! De ce nu vii la cercul de pictură de la Casa de Cultură?”
Am ezitat mult timp. Într-o zi am strâns tot curajul din lume și m-am dus. M-au întâmpinat oameni simpli: doamna Viorica, pensionară care picta flori; Costel, un tânăr cu sindrom Down care făcea portrete uimitoare; Irina, mamă singură care picta ca terapie pentru depresie.

Acolo am simțit pentru prima dată că aparțin undeva. Nimeni nu râdea de mine. Nimeni nu-mi spunea că pierd vremea.

Într-o zi am primit un mesaj de la un organizator de expoziții locale: „Am văzut lucrările tale online. Vrei să participi la expoziția noastră?”
Nu-mi venea să cred. Am plâns toată noaptea de emoție și frică.

Când i-am spus mamei, a izbucnit:
— Să nu te faci de râs! Să nu afle vecinii că te-ai apucat de prostii!
Radu a dat din umeri:
— Faci cum vrei…

În ziua expoziției am mers singură. Mâinile îmi tremurau când mi-am văzut tablourile atârnate pe perete. O femeie s-a apropiat:
— Dumneavoastră ați pictat asta? E superb! Simt atâta emoție în culorile astea…
Pentru prima dată în viață am simțit că exist cu adevărat.

Acum pictez aproape zilnic. Mama încă oftează când vede pensulele pe masă. Radu încă nu înțelege de ce fac asta. Dar copiii mei mă privesc altfel: „Mami, vreau și eu să pictez ca tine!”

Mă întreb adesea: cât timp pierdem ascultând vocile care ne spun că nu suntem destul? Câte visuri îngropăm doar pentru că ne e teamă să încercăm?

Poate că talentul nu e ceva cu care te naști, ci ceva ce descoperi atunci când ai curajul să fii tu însuți.