Apartamentul moștenit: Când dragostea de părinte devine povară

— Nu mai veniți neanunțați, mamă! Nu mai e casa voastră, a spus Irina, cu vocea tăioasă, în timp ce stătea în pragul apartamentului pe care i-l dădusem cu doar câteva luni în urmă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile mi-au început să tremure, iar privirea mi s-a oprit pe cheia veche, atârnată încă la brelocul meu. Cheia copilăriei mele, cheia casei părinților mei, pe care o păstrasem ca pe o amuletă. Acum, acea cheie nu mai deschidea decât o rană adâncă.

Totul a început după ce mama mea s-a stins. Tata plecase cu ani în urmă, iar apartamentul din cartierul Drumul Taberei rămăsese gol. L-am închiriat o vreme, dar mereu simțeam că acolo e ceva din sufletul nostru. Când Irina și Vlad, ginerele meu, s-au chinuit să găsească o locuință decentă pentru ei și fetița lor, am știut că trebuie să le oferim apartamentul. Soțul meu, Mihai, a fost de acord fără să clipească.

— E normal să-i ajutăm. Noi avem casa noastră, ei abia se descurcă cu salariile astea mici. Ce rost are să ținem apartamentul gol sau să-l dăm străinilor?

Am făcut actele, am plătit notarul, am semnat totul cu inima plină de speranță. În ziua când le-am dat cheile, Irina m-a îmbrățișat scurt și a spus doar atât:

— Mulțumim, mamă. O să avem grijă de el.

Nu mă așteptam la flori sau la lacrimi de recunoștință. Dar nici la răceala care avea să urmeze.

Primele luni au trecut cu vizite scurte — duceam borcane cu zacuscă și dulceață, aduceam haine pentru cea mică. Dar de fiecare dată simțeam că deranjez. Vlad era mereu grăbit, Irina părea obosită și iritată.

— Mamă, nu mai aduce atâtea lucruri. Nu avem unde să le punem.

— Dar sunt pentru voi… pentru nepoțica mea…

— Știm că vrei să ajuți, dar e prea mult.

Într-o duminică am venit fără să anunț. Aveam o cutie cu poze vechi de familie și voiam să i le dau Irinei. Am intrat cu cheia mea — încă nu mă obișnuisem cu gândul că nu mai e casa mea — și i-am găsit certându-se. Vlad ridica tonul la Irina:

— De ce trebuie să vină mereu peste noi? Nu suntem copii!

Am ieșit tiptil, cu ochii în lacrimi. Seara am primit un mesaj sec: „Mamă, te rog să nu mai folosești cheia fără să ne anunți.”

Mihai încerca să mă liniștească:

— Sunt tineri, au nevoie de spațiul lor. Poate nu realizează cât ai suferit pentru apartamentul ăsta.

Dar eu simțeam că mi se rupe ceva în suflet. Am crescut-o pe Irina singură după ce Mihai a plecat la muncă în Italia ani la rând. Am făcut sacrificii ca să aibă tot ce-i trebuie. Iar acum… eram un musafir nepoftit în propria mea amintire.

La Crăciun am invitat-o pe Irina la noi acasă. A venit doar ea și fetița, Vlad era „ocupat”. A stat puțin, a mâncat în grabă și a plecat fără să spună prea multe.

— Mamă, nu vreau să te superi… dar cred că ar trebui să-ți vezi de viața ta. Noi avem problemele noastre.

Am rămas cu masa întinsă și cu inima grea. Mihai m-a strâns în brațe:

— Poate ar trebui să vorbim cu ea deschis. Să-i spunem ce simțim.

Dar cum să-i spun copilului tău că te doare indiferența lui? Cum să-i reproșezi când tu ai vrut doar să-l ajuți?

Zilele au trecut una după alta, monotone și reci. Prietenele mele mă întrebau:

— Ce face Irina? Vedeți des nepoata?

Nu aveam ce să le spun. Mă simțeam ca o străină în propria familie.

Într-o zi am primit un telefon de la Irina:

— Mamă… ai putea să vii să stai cu cea mică? Avem o problemă urgentă la serviciu.

Am alergat bucuroasă spre apartament. Fetița m-a îmbrățișat cu dragoste sinceră — singura alinare pe care o mai aveam. Am stat toată ziua cu ea și am simțit pentru prima dată după mult timp că sunt utilă.

Când s-au întors acasă, Irina mi-a spus pe un ton mai blând:

— Mulțumesc că ai venit. Știu că poate nu ți-am arătat destul cât înseamnă pentru noi ce ai făcut… Dar e greu. Avem multe pe cap.

Am zâmbit trist și am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă m-am întrebat: oare unde am greșit? Oare dragostea de mamă poate sufoca? Sau poate copiii noștri nu mai știu cum să primească fără să se simtă datori?

Poate că gesturile mari nu aduc mereu apropiere — uneori ridică ziduri invizibile între generații. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reușit să păstrați legătura cu copiii voștri fără ca dragostea voastră să devină povară?