Umbra mamei în casa mea

— Nu vreau să rămâi aici, mamă! am spus cu voce tremurată, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Era pentru prima dată când îi vorbeam așa, dar simțeam că mă sufoc.

Ea s-a uitat la mine cu ochii aceia reci, pe care îi știam atât de bine din copilărie. — Mogę mieszkać w twoim domu ze względu na jeden podstawowy powód: urodziłam cię! a spus, accentuând fiecare cuvânt ca și cum ar fi fost o sentință. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Deși nu înțelegeam poloneza, știam exact ce vrea să spună: „Pot locui în casa ta pentru că te-am născut!”

Aveam doar 11 ani când mama a decis să se recăsătorească. Noul ei soț, Doru, nu m-a vrut în casa lor. Mama nu a protestat. M-a urcat în tren și m-a lăsat la bunica Ana, într-un sat uitat de lume din Buzău. Nu mi-a spus nici măcar „la revedere”. Bunica m-a primit cu brațele deschise, dar mereu am simțit că nu eram copilul ei, ci doar o povară pe care o purta din datorie.

Anii au trecut greu. Bunica trăia dintr-o pensie mică, iar eu ajutam la câmp și la gospodărie. Mama nu ne-a trimis niciodată bani, nici măcar o scrisoare. O vedeam doar la sărbători, când venea cu Doru și copiii lui, dar niciodată nu stătea mult. Îmi aducea câte o ciocolată ieftină și mă privea ca pe o străină.

Într-o iarnă geroasă, bunica s-a îmbolnăvit grav. Am stat lângă patul ei zile întregi, rugându-mă să nu mă lase singură. Înainte să moară, mi-a spus: „Să nu uiți niciodată cine ești, Ilinca. Să nu lași pe nimeni să-ți ia casa sau liniștea.”

Am rămas singură la 18 ani, într-o casă veche, cu pereți crăpați și acoperișul găurit. Am muncit pe brânci: am vândut legume în piață, am făcut curățenie prin casele oamenilor din sat și am strâns fiecare leu pentru a-mi repara casa. Am refuzat să plec la oraș, deși toți îmi spuneau că acolo e viitorul.

După aproape douăzeci de ani de tăcere, mama a apărut la ușa mea într-o dimineață ploioasă. Era îmbătrânită, cu părul alb și hainele ponosite. Doru murise, iar copiii lui nu voiau să o primească. S-a uitat la mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi.

— Ilinca, am nevoie de ajutor. Nu mai am unde să merg.

Am simțit cum toate rănile copilăriei se deschid din nou. M-am gândit la nopțile în care plângeam după ea, la zilele în care mergeam flămândă la școală pentru că nu aveam ce mânca.

— De ce ai venit acum? De ce nu ai venit când aveam nevoie de tine? am întrebat-o cu voce joasă.

A oftat și a dat din umeri.

— Așa a fost viața… Nu e ușor să fii mamă singură.

— Dar nici să fii copil abandonat nu e ușor!

A tăcut. S-a uitat pe fereastră ca și cum ar fi vrut să fugă din nou.

În zilele următoare, am încercat să conviețuim sub același acoperiș. Mama era mereu nemulțumită: ba că nu e destul de cald în casă, ba că mâncarea nu e pe gustul ei. Îmi reproșa că sunt prea rece, că nu știu să fiu recunoscătoare.

— Dacă nu eram eu, tu nici nu existai! îmi spunea adesea.

M-am simțit prinsă într-o capcană. O parte din mine voia să o alunge, să-i spună tot ce am ținut în mine atâția ani. Dar alta parte încă tânjea după o mamă care să mă iubească.

Într-o seară, după ce am avut o ceartă urâtă despre bani — ea voia să-i dau pensia bunicii — am izbucnit:

— Mamă, tu ai ales să pleci! Ai ales să mă lași aici! Acum vii și vrei totul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat!

A început să plângă. Pentru prima dată am văzut-o slabă, vulnerabilă.

— N-am știut cum să fiu mamă… Poate nici acum nu știu. Dar n-am pe nimeni altcineva.

Am stat mult timp pe gânduri după acea noapte. Am vorbit cu preotul satului, cu vecinele mele bătrâne care au crescut singure copii și nepoți. Toți mi-au spus același lucru: „Sângele apă nu se face.” Dar eu simțeam că sângele meu e plin de răni și resentimente.

Într-o dimineață, i-am pus cafeaua pe masă și i-am spus:

— Poți rămâne aici cât ai nevoie… Dar vreau să știi că nu pot uita tot ce a fost. Poate într-o zi voi putea ierta.

A dat din cap și a zâmbit trist.

Acum trăim împreună într-o liniște apăsătoare. Uneori îmi povestește despre tinerețea ei, despre greșelile făcute. Alteori tace ore întregi privind pe geam. Eu încă mă lupt cu furia și dorința de a avea o mamă adevărată.

Mă întreb adesea: oare pot vindeca rănile trecutului sau voi rămâne mereu prizoniera lor? Ce înseamnă cu adevărat să ierți pe cineva care te-a rănit atât de tare?