Între două lumi: Povestea Anei, iubita unui tată divorțat

— Nu pot să cred că iarăși vorbim despre asta, Vlad! Nu sunt pregătită să locuiesc cu fiul tău, nu în casa asta, nu acum!
Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Vlad stătea în fața mea, cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca și cum nu mă recunoștea.
— Ana, e copilul meu. Ce vrei să fac? Să-l las pe străzi?
— Nu, dar nici nu vreau să-mi schimb toată viața pentru o situație care nu e a mea!

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, când l-am cunoscut pe Vlad la o petrecere la Irina. Avea un zâmbet cald și ochi care păreau să ascundă o poveste tristă. Aveam 27 de ani, el 30. Era primul bărbat care mă făcea să simt că pot construi ceva serios. Știam că are un băiat de opt ani, Rareș, dintr-o căsnicie eșuată cu Oana. Dar mi-am spus că pot trece peste asta. Cât de greu putea fi?

Primele luni au fost magice. Ieșeam la film, găteam împreună, ne plimbam prin Herăstrău ținându-ne de mână. Rareș venea la noi doar în weekenduri. Îl priveam ca pe un musafir simpatic, cu ochi mari și curioși, care nu-mi tulbura prea mult universul. Îi cumpăram jucării, îi făceam clătite și mă simțeam generoasă și matură.

Apoi, într-o seară ploioasă de martie, Vlad a primit un telefon de la Oana. Plângea isteric: „Nu mai pot! Am primit o ofertă de muncă în Italia și trebuie să plec urgent. Rareș nu poate veni cu mine. Trebuie să stea la tine!”

Vlad a închis telefonul și m-a privit lung. Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ana… trebuie să vorbim.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate planurile noastre: vacanța la mare, serile liniștite în doi, liniștea apartamentului nostru mic din Drumul Taberei. Toate păreau să se destrame sub greutatea unei realități pe care nu o alesesem.

— Nu vreau să fiu mamă vitregă! am izbucnit a doua zi dimineață.
— Nu-ți cer asta, dar Rareș e parte din mine. Dacă nu poți accepta asta…

Cuvintele lui au plutit între noi ca o amenințare nespusă.

Au urmat zile tensionate. Vlad vorbea tot mai mult cu Oana la telefon, încercând să găsească soluții. Eu mă simțeam exclusă din discuții, ca și cum nu mai conta ce simt eu. Mama mea m-a sunat într-o seară:
— Ana, tu chiar vrei să-ți complici viața cu un bărbat cu copil? Gândește-te bine!

Prietenii mei erau împărțiți: unii îmi spuneau că exagerez, alții că am dreptate să-mi apăr spațiul personal.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit cu Rareș de mână. Băiatul avea un ghiozdan mare și ochii roșii de plâns.
— Ana, Rareș va sta la noi o perioadă… te rog, ajută-mă!

Am simțit cum mă sufoc. Am încercat să zâmbesc băiatului, dar el s-a ascuns după tatăl lui.

Primele zile au fost un coșmar. Rareș era tăcut și retras. Își petrecea ore întregi în camera lui, refuzând să vorbească cu mine. Vlad era mereu obosit și nervos. Eu mă simțeam ca o străină în propria casă.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit pe canapea, Rareș a venit la mine în bucătărie.
— Tu nu mă vrei aici, nu-i așa?
M-am blocat.
— Nu e adevărat… doar că mi-e greu să mă obișnuiesc.
El s-a uitat la mine cu ochii lui mari și triști:
— Și mie mi-e dor de mama…

Atunci am izbucnit în plâns. Pentru prima dată am văzut durerea dincolo de propriile mele frici.

Au trecut săptămâni până când am reușit să ne apropiem cât de cât. Îi citeam povești seara și încercam să-i gătesc mâncărurile preferate. Dar mereu simțeam că nu sunt destul de bună, că nu pot umple golul lăsat de mama lui.

Vlad era prins între noi două lumi: iubita lui și fiul lui. Într-o seară mi-a spus:
— Ana, dacă nu poți accepta situația asta, mai bine ne despărțim acum decât să ne chinuim toți trei.

Am simțit că mă prăbușesc. Îl iubeam pe Vlad, dar nu eram pregătită pentru sacrificiul ăsta.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mi-a spus:
— Ana, nu trebuie să fii mamă pentru Rareș, dar poți fi un adult de încredere pentru el. Și ai dreptul să-ți exprimi limitele.

Am început să vorbesc deschis cu Vlad despre temerile mele. El m-a ascultat pentru prima dată fără să mă judece.

Într-o zi, Rareș mi-a adus un desen: eram eu, el și Vlad ținându-ne de mână sub un soare mare și galben.
— Asta e familia mea acum?
Am zâmbit printre lacrimi:
— Da… cred că da.

Nu știu dacă voi putea vreodată să-l iubesc pe Rareș ca pe propriul meu copil sau dacă relația mea cu Vlad va rezista tuturor încercărilor. Dar știu că am crescut enorm în ultimele luni și că am învățat cât de greu e să iubești pe cineva cu tot trecutul lui.

Oare câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm bagajul celuilalt? Sau ne mințim că iubirea e suficientă?