Duminica fără mine: Povestea unei mame între tradiție și singurătate

— Maria, te rog să nu te superi, dar duminica asta am vrea să fim doar noi acasă. Poate… poate ne vedem altă dată?

Cuvintele Irinei mi-au tăiat respirația. Stăteam în bucătăria mea mică, cu telefonul la ureche, iar mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Era joi seara și deja mă gândeam la supa de găină pe care urma să o fierb pentru masa de duminică la ei. De când băiatul meu, Vlad, s-a căsătorit cu Irina, duminicile la ei deveniseră o tradiție. Mă simțeam din nou utilă, parte din viața lor, chiar dacă nu mai eram tânăra mamă care alerga după Vlad prin curte.

— Sigur, Irina… Nu-i nicio problemă, am bâiguit, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Dar vocea mea suna străină chiar și pentru mine.

Am închis telefonul și am rămas nemișcată. În jurul meu, bucătăria părea mai rece ca niciodată. Pe masă, lista de cumpărături pentru duminică: morcovi, țelină, carne de găină, smântână pentru prăjitură. Am luat-o și am mototolit-o încet, ca pe o scrisoare veche pe care nu mai ai cui să o trimiți.

M-am așezat la fereastră și am privit spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Când eram mică, duminica era ziua în care ne adunam toți la masa mare din casa bunicilor. Mama făcea supă cu tăiței de casă, tata povestea întâmplări din tinerețe, iar noi copiii ne jucam până seara târziu. Când Vlad era mic, am încercat să păstrez acea tradiție. Chiar și după ce a plecat la facultate la București, venea acasă duminica. Apoi a cunoscut-o pe Irina și m-am bucurat că iubește familia.

Dar acum… Acum simțeam că nu mai sunt dorită. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate am fost prea prezentă? Poate i-am sufocat cu grija mea? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu m-am schimbat odată cu ea?

Sâmbătă seara am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, sper că nu te-ai supărat pe Irina. Avem nevoie de puțin timp doar noi trei.” Am zâmbit amar. Timp doar pentru ei trei: Vlad, Irina și fetița lor, Ana. Parcă eram un musafir nedorit în propria familie.

Duminica dimineață m-am trezit devreme din obișnuință. Am pus apă la fiert pentru cafea și am deschis televizorul pe știri, dar nu auzeam nimic din ce se spunea. M-am uitat la ceas: ora 11. La ora asta, de obicei eram deja la ei acasă, ajutând-o pe Irina să pună masa sau jucându-mă cu Ana.

Am încercat să-mi ocup timpul: am ieșit la piață, am cumpărat flori pentru balcon, am vorbit cu vecina de la doi despre vreme și prețurile la cartofi. Dar totul părea lipsit de sens. M-am întors acasă și am început să răsfoiesc albumele vechi cu poze: Vlad mic în brațele mele, Vlad la serbarea de Crăciun, Vlad cu Irina în ziua nunții lor.

Pe seară, am primit o poză pe WhatsApp: Ana zâmbea cu gura până la urechi lângă un tort făcut de Irina. „Am făcut tort împreună azi! A ieșit delicios!” scria mesajul. Am răspuns cu un emoticon zâmbitor și un „Bravo!”. Dar inima mea era grea.

Luni dimineață m-am întâlnit cu doamna Stanciu la magazinul din colț.
— Ce faci, Maria? Nu te-am văzut ieri cu nepotica prin parc!
— Au vrut să fie doar ei acasă… am spus încet.
— Eh… Tineretul de azi! Nu mai țin la familie ca pe vremuri…

Am zâmbit forțat și am plecat mai departe. Pe drum mă gândeam: poate are dreptate. Sau poate eu nu știu să mă dau la o parte când trebuie.

Seara l-am sunat pe Vlad.
— Mamă… totul e bine? Pari tristă.
— Sunt bine, dragul meu. Doar că… mi-e dor de voi.
A tăcut câteva secunde.
— Știi că te iubim mult. Dar avem nevoie și noi de intimitatea noastră…
— Înțeleg… doar că mi-e greu să mă obișnuiesc.

După ce am închis telefonul, m-am uitat lung la poza lui Vlad de pe raft. Mi-am dat seama că nu pot forța pe nimeni să mă vrea aproape dacă nu simte asta. Dar nici nu pot renunța atât de ușor la ceea ce a însemnat mereu familia pentru mine.

În zilele următoare am început să ies mai mult din casă. Am mers la biserică duminica următoare, m-am înscris la un atelier de pictură pentru pensionari și am început să citesc mai mult. Dar golul din suflet nu s-a umplut.

Într-o seară, Ana m-a sunat:
— Bunico, când mai vii la noi?
— Când mă chemați voi, iubita mea.
— Vreau să facem prăjitură împreună!

Vocea ei mi-a adus lacrimi în ochi. Poate că nu voi mai fi centrul familiei ca înainte, dar încă sunt parte din viața lor — chiar dacă altfel decât mi-aș fi dorit.

Mă întreb uneori: oare e vina mea că nu știu să mă desprind? Sau e vina vremurilor care ne fac să fim tot mai singuri chiar și atunci când avem familie? Voi ce credeți — cum ar trebui să arate duminica în familia românească de azi?