„Mamă, de ce nu m-ai îmbrățișat niciodată?” – Povara tăcerii dintre generații

— Mamă, de ce nu m-ai îmbrățișat niciodată?

Întrebarea a plutit în aerul greu din bucătărie, printre aburii ceaiului și mirosul de șarlotcă abia scoasă din cuptor. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o ață invizibilă legată de sufletul meu. Am clipit des, încercând să scap de senzația aceea de sufocare. Maria, fiica mea, mă privea cu o liniște care mă speria mai mult decât orice reproș. Avea 34 de ani și două fetițe acasă, dar în ochii ei am văzut pentru o clipă copilul pe care l-am crescut, copilul pe care poate nu l-am înțeles niciodată cu adevărat.

— Nu știu… am bâiguit, simțind cum mi se usucă gâtul. Nu știu, Maria.

Am vrut să mă ridic, să mă refugiez în spălatul vaselor sau să găsesc ceva de făcut prin bucătărie, dar picioarele nu mă ascultau. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Maria nu a spus nimic. Doar aștepta. Și tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt.

Mi-am amintit brusc de mama mea. Cum stătea mereu cu spatele drept, cu privirea aspră, cum nu mă mângâia niciodată pe cap când plângeam. „Nu plânge, că nu ești slabă!” îmi spunea. Și eu mă străduiam să nu fiu slabă. Să nu cer nimic. Să nu deranjez. Să nu arăt că mi-e dor de o îmbrățișare.

— Știi, mama ta te-a ținut vreodată în brațe? a întrebat Maria, cu voce joasă.

Am zâmbit amar.

— Nu. Niciodată. La noi în casă nu se purtau din astea. Era mereu treabă de făcut, griji, lipsuri… Tata era mereu plecat la muncă, mama obosită și nervoasă. Dacă plângeam, mă trimitea afară sau la treabă. Așa am crescut.

Maria a oftat și a dat din cap încet.

— Dar eu nu sunt bunica. Eu sunt eu. Și totuși… mi-a lipsit asta.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu voiam să plâng în fața ei, dar nu mă puteam opri. Am pus mâna peste ochi și am lăsat să curgă tot ce am ținut ani la rând în mine: frustrarea, vinovăția, neputința.

— Îmi pare rău, Maria… N-am știut cum să fiu altfel. Am crezut că dacă ai haine curate, mâncare caldă și cartea la zi, e destul. Că dacă nu te cert prea tare și nu te lovesc, sunt o mamă bună. Dar n-am știut să te țin în brațe când aveai nevoie…

Maria s-a ridicat și a venit lângă mine. Pentru prima dată după mulți ani, m-a luat ea în brațe. M-a strâns tare și am simțit cum se rupe ceva vechi și dureros între noi.

— Știu că ai făcut tot ce ai putut, mamă. Dar uneori… uneori aș fi vrut doar să mă ții în brațe fără niciun motiv.

Am rămas așa câteva minute, fără să spunem nimic. Doar două femei care încearcă să repare ceva ce s-a rupt demult.

După ce s-a liniștit totul, am început să vorbim despre copilăria ei: despre serbările la care nu am ajuns niciodată pentru că lucram în schimburi la fabrică; despre serile când venea acasă cu ochii roșii și eu nu întrebam nimic; despre băiatul care i-a frânt inima la liceu și despre care am aflat abia acum.

— Ți-a fost greu cu mine? am întrebat-o încet.

— Nu greu… Doar singur uneori. Dar n-am avut curaj să-ți spun atunci.

Mi-am dat seama cât de mult rău poate face tăcerea între oameni care se iubesc. Cum ne ascundem după treburi, după griji, după oboseală și uităm să fim pur și simplu acolo unii pentru alții.

În seara aceea am stat până târziu la povești. Am râs, am plâns și ne-am promis că vom încerca să fim altfel cu nepoatele mele. Să le ținem în brațe fără motiv, să le spunem că le iubim chiar dacă nu suntem perfecți.

Dar gândul acela nu-mi dă pace nici acum: oare câte generații trebuie să treacă până când vom învăța să ne arătăm dragostea fără teamă? Oare cât de mult contează o îmbrățișare pierdută între două vieți grăbite?

Poate că nu e prea târziu să schimbăm ceva. Poate că azi pot s-o iau pe Maria în brațe fără rușine și să-i spun: „Te iubesc”.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu dorul unei îmbrățișări nespuse? Și cât de greu e să rupem tăcerea dintre generații?