După divorț am rămas cu ratele, copiii și liniștea apăsătoare

— Nu mai pot, Irina. Am nevoie de o schimbare. De altă viață.

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o seară obișnuită de marți. Stăteam la masa din bucătărie, cu două cești de ceai între noi și zgomotul slab al televizorului din sufragerie. Nici nu m-am uitat la el prima dată, crezând că glumește sau că vrea să-mi spună ceva despre serviciu. Dar privirea lui era serioasă, aproape străină.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, încercând să nu trezesc copiii care dormeau în camera lor.

— Nu mai pot așa. Mă sufoc aici. Vreau altceva, Irina. Nu mai simt nimic pentru noi. Pentru mine.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mă așteptam la orice, dar nu la asta. Credeam că trecem printr-o perioadă grea, ca toți ceilalți: doi copii mici, rate la bancă, pandemie, stres la serviciu. Dar nu credeam că Vlad chiar va pleca. Că va renunța la noi.

A doua zi dimineață, Vlad și-a strâns câteva haine într-o geantă veche și a plecat. Fără scandal, fără lacrimi. Doar cu o liniște apăsătoare care a rămas în urma lui, ca un nor gros de praf.

Au trecut trei luni de atunci. Trei luni în care am învățat să respir din nou, să mă ridic din pat chiar dacă nu aveam chef de nimic. Să le zâmbesc copiilor mei, Maria și Radu, chiar dacă inima mi se rupea de fiecare dată când mă întrebau când vine tati acasă.

— Mami, tati nu mai vine niciodată? m-a întrebat Maria într-o seară, cu ochii mari și umezi.

— Tati are nevoie de timp să se gândească la el, iubita mea. Dar noi suntem aici împreună și ne avem una pe alta.

Nu știam dacă spun adevărul sau doar încercam să mă conving pe mine însămi că totul va fi bine.

Cel mai greu a fost cu banii. Vlad a lăsat totul pe umerii mei: creditul pentru apartament, facturile, grădinița copiilor. Salariul meu de contabilă abia ajungea de la o lună la alta. În fiecare seară făceam calcule pe hârtie, tăiam cheltuieli, renunțam la orice mic răsfăț. Am început să vând hainele copiilor care le-au rămas mici pe grupuri de Facebook și să gătesc doar ce era strict necesar.

Mama mă suna zilnic:

— Irina, vino acasă la Buzău! Lasă Bucureștiul ăsta scump! O să te ajutăm noi cu copiii.

Dar nu puteam să plec. Nu voiam să mă întorc în orașul mic unde toată lumea știa totul despre toți și unde divorțul era încă privit ca o rușine. Aici aveam serviciu, prieteni (puțini), dar mai ales aveam sentimentul că pot începe de la zero.

Într-o zi de sâmbătă, când copiii erau la desen animat, am primit un mesaj de la Vlad:

„Am cunoscut pe cineva. Vreau să divorțăm oficial.”

Am simțit că mă prăbușesc din nou. M-am dus în baie și am plâns în pumni ca un copil. Apoi am ieșit și le-am făcut clătite copiilor, zâmbind fals.

Seara, după ce i-am culcat pe amândoi, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona.

— Nu mai pot, Simona! Parcă trăiesc viața altcuiva! Cum să merg mai departe?

— Irina, ai dreptul să fii supărată. Să plângi. Dar nu uita cine ești tu! Ai crescut doi copii minunați și ai ținut o familie pe linia de plutire ani de zile! O să vezi că o să fie bine.

Nu știu dacă am crezut-o atunci. Dar a doua zi m-am trezit cu un gând nou: poate chiar pot să fiu bine fără Vlad.

Au urmat luni grele: procese cu avocați scumpi, discuții interminabile despre custodie și pensie alimentară (pe care Vlad o plătea doar când își amintea). Copiii au început să pună întrebări tot mai dificile:

— De ce nu stăm toți împreună ca înainte?
— De ce tati are altă doamnă?

Nu aveam răspunsuri simple. Încercam doar să le spun adevărul fără să-i rănesc:

— Uneori oamenii mari nu se mai înțeleg și trebuie să meargă pe drumuri diferite. Dar asta nu înseamnă că nu vă iubim la fel de mult.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce am adormit copiii, m-am uitat lung pe geam la luminile orașului. Mi-am dat seama că nu mai simt frică. Că liniștea aceea apăsătoare s-a transformat încet-încet într-un spațiu în care pot respira din nou.

Am început să ies cu copiii în parc mai des, să ne jucăm fără grija timpului. Am redescoperit bucuria lucrurilor mici: o înghețată împărțită pe bancă, râsul Mariei când se dădea în leagăn, îmbrățișarea lui Radu înainte de culcare.

La serviciu am cerut un proiect nou și am început să lucrez cu mai mult curaj. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea:

— Irina, te admir pentru cum ai trecut peste tot! Dacă ai nevoie de ceva sau vrei să lucrezi de acasă mai mult pentru copii, spune-mi!

Nu m-am simțit niciodată atât de apreciată ca acum.

Vlad vine uneori să-i vadă pe copii. E mereu grăbit, cu ochii pe telefon. Maria îl privește cu dor și tristețe; Radu îl ignoră ostentativ. Eu încerc să fiu civilizată, dar uneori îmi vine să țip la el: „De ce ne-ai lăsat? Cum ai putut?”

Dar nu o fac. Pentru că știu că trebuie să merg înainte pentru ei.

Uneori mă gândesc dacă am greșit undeva. Dacă puteam salva ceva din căsnicia noastră sau dacă totul era sortit eșecului încă de la început. Poate că Vlad avea dreptate: uneori ai nevoie de altceva ca să poți respira din nou.

Dar eu am ales să rămân aici și să lupt pentru copiii mei și pentru mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să o luăm de la capăt? Voi ce ați face în locul meu?