Falii în Suflet: Povestea unui Copil Dorit și a unei Familii Frânte

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea doamnei Stancu răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică, printre jucăriile împrăștiate ale lui Victor. Mâinile îi tremurau pe marginea fotoliului vechi, iar ochii îi ardeau de furie și trădare. Soțul meu, Radu, stătea între noi, prins ca într-o menghină, cu privirea pierdută pe covorul uzat.

Nu-mi găseam cuvintele. Îmi simțeam inima bătând atât de tare încât mă temeam că o va auzi și Victor, care dormea liniștit în camera lui, fără să știe că lumea lui tocmai se prăbușea.

— Mamă, te rog… încercă Radu să intervină, dar doamna Stancu îl întrerupse cu un gest scurt.

— Nu-mi spune să mă liniștesc! Cum să mă liniștesc când mi-ați ascuns așa ceva? Un copil făcut cu un străin? Cum să-l privesc în ochi pe băiatul ăsta și să știu că nu e sânge din sângele nostru?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip, să-i spun că Victor e copilul nostru, că l-am dorit mai mult decât orice pe lume. Dar cuvintele mi se blocau în gât. M-am uitat la Radu, sperând să găsesc sprijin în ochii lui obosiți.

Totul începuse cu trei ani în urmă, când medicii ne-au spus că șansele ca Radu să devină tată erau aproape nule. Am plâns amândoi nopți la rând, ne-am certat, ne-am împăcat, am visat împreună la un miracol care nu mai venea. Într-o zi, la capătul puterilor, am luat decizia: vom apela la un donator anonim. Am făcut totul legal, discret, fără să spunem nimănui. Ne-am mințit părinții, prietenii, chiar și pe noi uneori.

Victor s-a născut într-o dimineață de aprilie, cu ochii mari și curioși ca ai lui Radu. Pentru noi era perfect. Pentru doamna Stancu însă, adevărul era o trădare imposibil de iertat.

— Nu pot să cred că ai fost de acord cu așa ceva! îi strigă ea lui Radu. Tu ești bărbat! Cum ai acceptat să crești copilul altuia?

Radu își strânse pumnii pe lângă corp.

— Mamă, Victor e fiul meu. L-am crescut din prima zi. Nu contează cine i-a dat materialul genetic!

— Ba contează! răspunse ea tăios. Contează pentru mine! Pentru familia noastră! Ce-o să zică lumea când o să afle? Ce-o să zică rudele?

Mi-am dat seama atunci că nu era vorba doar despre sânge sau gene. Era vorba despre rușine, despre ce va spune satul din care venea ea, despre prejudecățile adânc înrădăcinate într-o generație crescută cu frica de gura lumii.

— Nu trebuie să știe nimeni dacă nu vrem noi, am spus încet. Victor e copilul nostru. L-am dorit amândoi. L-am iubit dinainte să existe.

Doamna Stancu s-a ridicat brusc și a început să-și adune lucrurile.

— Nu pot să rămân aici. Nu pot să accept așa ceva. Să nu vă așteptați să vin la botezuri sau la zile de naștere! Să vă descurcați singuri!

Ușa s-a trântit în urma ei ca o sentință. Am rămas nemișcați câteva minute bune, ascultând liniștea grea care s-a așternut peste apartamentul nostru.

În zilele care au urmat, Radu s-a retras tot mai mult în el însuși. Mergea la muncă și se întorcea târziu, evitând orice discuție despre mama lui sau despre Victor. Eu încercam să-mi păstrez calmul pentru copil, dar mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele nu știau nimic despre adevărata poveste a lui Victor; nu aveam curajul să le spun.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Victor și am stins lumina din camera lui, l-am găsit pe Radu pe balcon, fumând nervos.

— Crezi că am greșit? m-a întrebat fără să mă privească.

— Nu știu… Poate că da pentru ea. Dar pentru noi? Pentru Victor?

A oftat adânc.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu-l respingă toată viața. Să nu-i spună vreodată ceva care să-l rănească.

L-am luat de mână și am stat așa mult timp, privind luminile blocurilor din jur. În sufletul meu se dădea o luptă între vinovăție și revoltă. De ce trebuie să ne ascundem? De ce trebuie ca iubirea noastră pentru copilul nostru să fie pusă sub semnul întrebării doar pentru că nu respectăm tiparele vechi?

Au trecut luni până când doamna Stancu ne-a sunat din nou. Vocea ei era rece:

— Am nevoie de niște acte de la voi… Și dacă tot vin, vreau să-l văd pe băiat.

Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă e un început sau doar o obligație formală. Când a intrat pe ușă și l-a văzut pe Victor jucându-se cu mașinuțele lui colorate, s-a oprit o clipă. I-am văzut privirea moale pentru o fracțiune de secundă înainte să-și reia masca de indiferență.

Victor s-a apropiat timid:

— Bunica?

Ea s-a aplecat spre el și i-a atins părul blond.

— Da… bunica sunt.

A plecat repede după aceea, dar ceva se schimbase în aer. Poate că timpul va vindeca rănile sau poate că nu. Poate că Victor va crește fără bunica lui aproape sau poate că va reuși să-i topească inima încet-încet.

În fiecare seară mă uit la el cum doarme și mă întreb: oare adevărul ne va elibera vreodată sau ne va despărți pentru totdeauna? Oare dragostea e suficientă ca să țină o familie unită când trecutul apasă atât de greu?