„Când mi-am adus mama în vârstă acasă, am crezut că va fi greu”: Aproape două săptămâni de conviețuire

Trăind singură în orașul aglomerat București, eu, Andreea, m-am obișnuit cu stilul de viață alert și independența pe care mi-o oferea. Apartamentul meu mic din partea de nord era sanctuarul meu, un loc suficient de mare doar pentru mine și gândurile mele. Asta până acum două săptămâni, când mama mea, Elena, a venit să locuiască cu mine.

Elena a fost întotdeauna stânca familiei noastre, trăind în micul nostru oraș natal din România, unde toată lumea se cunoaștea. După ce tatăl meu, Ion, a decedat neașteptat anul trecut, ea a încercat să își continue rutinele obișnuite, dar era clar că se lupta. Singurătatea casei părea să răsune în jurul ei, iar fiecare apel telefonic pe care îl primeam de la ea suna tot mai deznădăjduit.

Am luat decizia să o aduc la București cu mine. Credeam că va fi greu să-mi ajustez viața pentru a se potrivi cu a ei, dar am subestimat cât de provocator va fi.

Primele câteva zile au fost un vârtej de activități. Mi-am luat liber de la muncă pentru a ajuta la acomodarea Elenei, rearanjând apartamentul meu pentru a face loc lucrurilor ei. Am cumpărat un pat nou pentru sufragerie, care urma să-i servească drept dormitor, și am încercat să o introduc în ritmurile vieții urbane. Dar pe măsură ce zilele treceau, provocările creșteau.

Elena se lupta cu zgomotul și ritmul orașului. Sunetele traficului o țineau trează noaptea, iar străzile aglomerate o făceau anxioasă în timpul zilei. Îi lipsea grădina ei, comunitatea și pacea de la țară. Vedeam tristețea în ochii ei când privea pe fereastră la jungla de beton care ne înconjura.

Am încercat să îmbunătățesc situația. Am dus-o în parcuri și am încercat să găsesc locuri liniștite unde să se simtă în largul ei, dar nimic nu părea să funcționeze. Devenea tot mai retrasă, petrecând ore întregi stând tăcută, privind în gol. Mă simțeam neputincioasă, sfâșiată între viața mea aici și fericirea ei.

Pe măsură ce zilele se transformau într-o săptămână, tensiunea a început să îmi afecteze munca. Șeful meu, Mihai, a fost înțelegător la început, dar pe măsură ce performanța mea scădea, răbdarea lui slăbea. Mă găseam răspunzându-le colegilor iritat, gândurile mele întorcându-se mereu la apartament și întrebându-mă dacă Elena era bine.

Apoi, într-o seară, am ajuns acasă și am găsit-o pe Elena plângând în întuneric. Mi-a spus că se simte ca o povară, o perturbare în viața mea. Mi-a frânt inima să o aud vorbind așa, dar o parte din mine se simțea și ea prinsă în capcană. Situația nu funcționa, dar care erau alternativele?

Am discutat despre alte opțiuni – poate o comunitate de seniori ar fi fost mai potrivită, unde să poată fi cu oameni de vârsta ei. Dar gândul de a o trimite departe părea ca o trădare, mai ales după ce îi promisesem tatălui meu că o voi îngriji.

Situația a ajuns la un punct critic aseară. Elena a căzut în timp ce eram la muncă. Nu a fost rănită grav, dar frica din ochii ei când m-am grăbit acasă este ceva ce nu voi uita niciodată. A fost un semnal de alarmă pentru amândouă. Am realizat că această aranjare s-ar putea să nu fie sustenabilă.

În timp ce stau aici, scriind aceste rânduri, Elena își face bagajele. Am decis că se va muta într-o facilitate de asistență medicală din apropiere, unde poate primi îngrijirea de care are nevoie. Pare un eșec din partea mea, neputând să-i ofer acasă pe care îl are nevoie cu mine. Vinovăția este copleșitoare, dar poate că acesta este pentru cel mai bine.

Viața are un mod de a arunca cu mingi curbe, iar aceasta a fost deosebit de greu de prins.