Între două iubiri: Povestea Martei

— Marta? Tu ești?

Vocea aceea, caldă și ușor nesigură, m-a smuls din gândurile mele. Eram la coadă la ghișeul de acte, obosită după o zi lungă la birou, cu paltonul vechi strâns pe mine. Am ridicat privirea și, pentru o clipă, nu am recunoscut bărbatul din fața mea. Dar ochii lui — aceiași ochi verzi care mă făcuseră să visez la 18 ani — m-au izbit cu forța unui trecut pe care îl credeam îngropat.

— Rareș… am șoptit, aproape fără să-mi dau seama.

A zâmbit stânjenit, iar eu am simțit cum mi se înmoaie genunchii. În jurul nostru, oamenii își vedeau de treabă, dar pentru mine timpul s-a oprit. Am schimbat câteva cuvinte banale — despre serviciu, familie, copii — dar fiecare frază era încărcată de ceea ce nu spuneam. Rareș era același: blând, atent, cu o tristețe ascunsă în colțul gurii. M-a întrebat dacă vreau să bem o cafea. Am ezitat, dar am acceptat.

În cafeneaua mică de lângă primărie, am râs și am plâns în același timp. Mi-a povestit despre divorțul lui, despre cum și-a pierdut mama anul trecut și despre fiica lui adolescentă care nu mai vorbește cu el. Eu i-am spus despre Vlad, soțul meu de doisprezece ani, despre băiatul nostru, Paul, și despre rutina care ne-a înghițit încet-încet. Nu i-am spus cât de singură mă simt uneori în propria casă.

Când am ajuns acasă în acea seară, Vlad m-a privit lung.

— Ai întârziat. Unde ai fost?

Am ezitat o secundă prea mult.

— Am băut o cafea cu cineva… un vechi prieten.

Vlad s-a încruntat. — Cine?

— Rareș. Prima mea iubire.

A urmat o tăcere grea. Vlad a lăsat cana pe masă cu un zgomot sec.

— Dacă vrei să mai vorbești cu el, să te muți la el. Sau oriunde altundeva. Nu accept așa ceva.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Nu mă așteptam la un asemenea ultimatum. Vlad nu fusese niciodată gelos până atunci — sau poate doar nu avusese motive.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Paul cum doarme liniștit și m-am întrebat dacă merită să distrug tot ce am construit pentru o iluzie a trecutului. Dar Rareș nu era doar trecutul meu; era o parte din cine am fost și cine încă mai sunt.

A doua zi dimineață, Vlad a plecat la serviciu fără să mă privească. Am simțit un gol imens în stomac. Mi-am sunat sora, Irina.

— Ce-ai de gând să faci? m-a întrebat ea direct.

— Nu știu… Nu vreau să-l pierd pe Vlad, dar nici nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Întâlnirea cu Rareș m-a făcut să-mi dau seama cât de mult m-am schimbat… cât de mult am uitat de mine.

Irina a oftat. — Poate că e timpul să te gândești la tine, nu doar la ceilalți.

Am început să mă gândesc la toate momentele în care am ales confortul în locul adevărului. La toate dățile când am tăcut ca să nu-l supăr pe Vlad sau ca să nu stric liniștea din casă. La visurile pe care le-am lăsat baltă pentru că „nu era momentul”.

În zilele următoare, Vlad a devenit tot mai rece. Paul a simțit tensiunea și a început să mă întrebe dacă tata e supărat pe mine. M-am simțit vinovată față de copilul meu, față de familia mea, dar și față de mine însămi.

Rareș mi-a trimis un mesaj: „Nu vreau să-ți stric viața. Dar dacă ai nevoie să vorbești cu cineva care te cunoaște cu adevărat, sunt aici.”

M-am întâlnit cu el încă o dată, pe ascuns. Am vorbit ore întregi despre cine am devenit fiecare dintre noi. Mi-a spus că nu vrea nimic de la mine — doar să știe că sunt bine.

Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta în bucătărie.

— Ai fost la el?

Am dat din cap.

— Atunci pleacă. Nu pot trăi cu gândul că tu visezi la altcineva.

Am început să plâng. L-am implorat să mă asculte, să încerce să înțeleagă că nu e vorba doar despre Rareș, ci despre mine — despre faptul că nu mai știu cine sunt și ce vreau. Vlad a rămas neclintit.

În acea noapte mi-am făcut bagajele și am plecat la Irina. Paul a rămas cu Vlad până mă pun pe picioare. Am plâns zile întregi, simțindu-mă vinovată și eliberată în același timp.

Rareș m-a ajutat să găsesc un apartament mic unde să pot începe de la zero. Nu ne-am grăbit într-o relație; am avut nevoie de timp să mă regăsesc pe mine însămi înainte de orice altceva.

Au trecut luni până când Vlad a acceptat să vorbim civilizat despre custodia lui Paul și despre divorț. Încet-încet, am început să mă simt din nou vie — nu pentru că Rareș era acolo, ci pentru că am avut curajul să-mi ascult sufletul.

Acum stau pe balconul apartamentului meu mic și privesc orașul luminat noaptea. Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne mai aparțin? Câți avem curajul să spunem adevărul — chiar dacă doare? Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însuți.