Ultimul Pariu al Dragostei: O Viață la Răscruce

— Tata, nu pot să cred că faci asta! vocea Ioanei răsună în sufrageria încărcată de amintiri, cu tablourile vechi atârnate strâmb pe pereți. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie și neputință.

Mă uitam la ea, la fiica mea cea mare, și simțeam cum inima mi se strânge. Nu era prima ceartă din ultima vreme, dar niciodată nu o văzusem atât de rănită. Lângă ea, Mihai, băiatul meu, stătea cu pumnii strânși pe genunchi, evitându-mi privirea.

— Ioana, Mihai, nu vreau să vă rănesc. Dar nu mai pot trăi singur. După ce mama voastră s-a dus… am crezut că viața mea s-a terminat. Dar cu Ana… simt din nou că trăiesc.

Ana, femeia care mi-a schimbat bătrânețea, stătea stingheră în prag, cu ochii în pământ. Era cu douăzeci de ani mai tânără decât mine și știam că lumea va vorbi. Dar nu-mi păsa. Sau cel puțin așa credeam.

— Tata, tu chiar nu vezi? Nu e vorba doar despre tine! Cum crezi că ne simțim noi? Cum crezi că se simte mama? a izbucnit Ioana, lacrimile curgându-i pe obraji.

M-am ridicat încet din fotoliu, simțind greutatea anilor apăsându-mi umerii. Am vrut să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— Mama nu mai e aici, Ioana. Și nici eu nu mai sunt același om. Am nevoie de cineva lângă mine. Nu vreau să mor singur.

Mihai a oftat adânc și a ieșit fără un cuvânt. Ioana a rămas, privind fix la poza de pe perete cu noi patru, dintr-o vară demult apusă.

Așa a început ruptura. În zilele următoare, telefoanele au devenit rare, vizitele aproape inexistente. Vecinii șușoteau pe la colțuri când mă vedeau cu Ana la braț prin parc. Prietenii vechi mă priveau cu milă sau cu reproș. Dar cel mai tare mă durea tăcerea copiilor mei.

Ana încerca să mă încurajeze.

— O să se obișnuiască. E doar un șoc acum, spunea ea blând, mângâindu-mă pe obraz.

Dar eu știam că nu era atât de simplu. Într-o seară, am găsit o scrisoare de la Ioana în cutia poștală:

„Tată,
Nu pot să accept ce faci. Simt că ne-ai trădat pe mine și pe Mihai. Nu pot să vin la nuntă. Poate într-o zi o să înțeleg, dar acum doare prea tare.”

Am citit rândurile de zeci de ori, încercând să găsesc un răspuns care să aline durerea amândurora. Dar nu exista unul.

Ziua cununiei civile a fost una dintre cele mai ciudate din viața mea. Ana era emoționată și fericită, dar eu simțeam un gol imens în stomac. Niciunul dintre copiii mei nu a venit. Doar câțiva prieteni de-ai Anei și doi vecini care au acceptat invitația din politețe.

După ceremonie, am mers acasă și am deschis o sticlă de vin vechi pe care o păstrasem pentru o ocazie specială. Ana a încercat să mă facă să râd, dar zâmbetul meu era forțat.

— Îți pare rău? m-a întrebat ea într-un târziu.

— Nu știu… i-am răspuns sincer. Îmi lipsește familia mea.

Lunile au trecut greu. Încercam să-mi găsesc liniștea lângă Ana, dar gândul la copiii mei mă bântuia zi și noapte. De Crăciun am pus masa pentru patru persoane, sperând până în ultima clipă că vor veni. Dar nu a sunat nimeni la ușă.

Într-o după-amiază ploioasă de martie, am primit un telefon de la Mihai.

— Tată… putem să vorbim?

Inima mi-a tresărit de speranță.

— Sigur, Mihai! Oricând!

A venit la mine după câteva zile. Era schimbat — mai slab, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Tată… știu că ai dreptul la fericire. Dar nu pot să uit cât a suferit mama după ce ai început să te răcești de noi… Poate că n-am fost atenți la tine după ce ea s-a dus. Poate că nici noi n-am știut cum să te ajutăm…

L-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi ca niște copii.

Cu Ioana a fost mai greu. A refuzat orice dialog luni întregi. Abia după ce s-a născut primul ei copil m-a sunat:

— Tată… dacă vrei să-l cunoști pe Vlad, poți veni mâine.

Am mers tremurând de emoție și teamă. Când l-am ținut pe Vlad în brațe, am simțit pentru prima dată după mult timp că viața mea are din nou sens.

Relația cu Ana a continuat — uneori liniștită și caldă, alteori tensionată din cauza trecutului care nu ne dădea pace. Copiii mei au acceptat-o treptat, dar niciodată complet. La mesele de familie plutea mereu o umbră de neîncredere și regret.

Acum, la aproape optzeci de ani, mă uit înapoi și mă întreb: oare am făcut bine? A meritat dragostea târzie prețul rupturii cu propriii mei copii? Poate că fiecare om are dreptul la fericire până la capătul vieții — dar oare fericirea e întreagă dacă nu e împărțită cu cei dragi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E dragostea târzie un drept sau un egoism? Poate fi iertată alegerea mea?