Târziu, dar nu prea târziu: Povestea unui tată care a învățat să iubească

— Nu-mi pasă ce faci, tata! Lasă-mă în pace!
Vocea Ioanei răsuna în capul meu de parcă ar fi fost acolo, în camera de spital, nu pe holul rece unde mă sprijineam de perete, cu mâinile tremurând. Era trecut de miezul nopții când am primit telefonul de la soția mea, Maria. „Ioana a avut un accident. E la spital. Vino repede.”

Nu-mi amintesc drumul până la spital. Doar imaginea farurilor care se reflectau pe asfaltul ud și inima care-mi bătea nebunește. În minte mi se derulau scenele ultimilor ani: cum am ratat serbarea ei de la școală pentru că aveam o ședință importantă, cum am uitat să-i spun „La mulți ani” la 16 ani pentru că eram plecat în delegație la Cluj, cum îi răspundeam mereu în doi peri la mesaje. „Lasă, tata, nu-i nimic”, spunea ea mereu cu voce stinsă. Dar era ceva. Era totul.

Când am intrat în salon, Ioana dormea. Avea fața palidă și un bandaj alb pe frunte. Maria stătea lângă ea, cu ochii roșii de plâns. M-a privit scurt, apoi s-a uitat pe geam.

— E vina mea, am șoptit.

Maria a oftat adânc.

— Nu e momentul pentru reproșuri, Doru. Acum trebuie să fim aici pentru ea.

Doru. Așa mă cheamă. Doru Popescu. 48 de ani, director de vânzări la o firmă de materiale de construcții din Ploiești. Om respectat la serviciu, dar un străin în propria familie. Am crezut mereu că dacă aduc bani acasă și nu lipsesc cu lunile, e suficient. Dar nu era.

A doua zi dimineață, Ioana s-a trezit. M-am apropiat timid de patul ei.

— Bună, tati…

S-a uitat la mine fără să spună nimic. Ochii ei verzi, atât de asemănători cu ai mei, erau goi.

— Cum te simți?

— Bine… dacă vrei să știi.

Vocea ei era rece ca gheața. Am simțit un nod în gât.

— Ioana… îmi pare rău…

A întors capul spre perete.

— Nu mai contează.

Am vrut să spun ceva, orice, dar nu am găsit cuvintele potrivite. Am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. Un bărbat în vârstă m-a privit cu milă.

— E greu să fii tată, nu-i așa? a spus el încet.

Am dat din cap fără să pot răspund.

În zilele următoare am stat lângă patul Ioanei cât am putut. I-am adus portocale, i-am citit dintr-o carte pe care o lăsase pe noptieră, i-am povestit despre copilăria mea la țară. Ea asculta tăcută sau se prefăcea că doarme. Maria mă privea cu neîncredere; nu mă mai văzuse niciodată atât de prezent.

Într-o seară, când Maria plecase acasă să aducă haine curate, Ioana a vorbit prima:

— De ce ai venit?

Am rămas blocat.

— Pentru că… pentru că ești fiica mea și te iubesc.

A râs amar.

— Acum? După atâția ani?

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng iar.

— Știu că am greșit mult. Știu că nu pot da timpul înapoi… Dar vreau să încerc să fiu aici pentru tine. Să recuperez… cât pot.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu dacă pot să te iert.

Am simțit că mă prăbușesc pe dinăuntru.

— Nu trebuie să mă ierți acum. Doar… lasă-mă să încerc.

A dat din cap ușor și a închis ochii. Pentru prima dată în ani de zile am simțit o fărâmă de speranță.

Când Ioana a fost externată, am insistat să o duc eu acasă. Pe drum, tăcerea era apăsătoare. Am încercat să sparg gheața:

— Ți-ai revenit destul de repede… Ești puternică.

A zâmbit slab.

— N-am avut de ales.

Ajunși acasă, Maria ne-a întâmpinat cu o privire caldă, dar obosită. În zilele următoare am început să fac lucruri mici: am gătit ciorbă (prima dată după 20 de ani), am mers cu Ioana la control, am stat cu ea la seriale pe canapea. La început părea deranjată de prezența mea; apoi, încet-încet, s-a obișnuit.

Într-o seară ploioasă, când Maria era la serviciu și eu spălam vasele (ceva ce nu făcusem niciodată), Ioana a venit în bucătărie.

— Tata…

M-am întors surprins.

— Da?

— De ce ai lipsit atât?

M-am așezat lângă ea la masă și i-am spus adevărul: despre frica mea de eșec ca părinte, despre presiunea serviciului, despre cum m-am ascuns după muncă pentru că nu știam cum să fiu tată.

A ascultat fără să mă întrerupă. La final a spus doar:

— Mi-ar fi plăcut să-mi spui asta mai devreme.

Am lăcrimat din nou (nu credeam că mai pot plânge la vârsta mea).

— Și mie mi-ar fi plăcut să fiu altfel… Dar vreau să schimb asta acum.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră nu e perfectă; încă avem momente stânjenitoare sau discuții aprinse. Dar Ioana îmi scrie mesaje scurte când întârzie acasă și uneori mă întreabă dacă vreau să mergem împreună la film sau la o cafea. Maria zâmbește mai des și uneori mă ia de mână când ne uităm la televizor toți trei.

M-am întrebat adesea: dacă accidentul nu s-ar fi întâmplat, aș fi avut curajul să-mi recunosc greșelile? Sau aș fi continuat să trăiesc ca un străin lângă propria familie?

Poate că uneori avem nevoie de o tragedie ca să ne trezim la realitate… Dar oare câți dintre noi își dau seama la timp? Voi ce ați face dacă ați avea o a doua șansă?