Umbra unei iubiri neîmpărtășite: Povestea mea ca noră în familia Ionescu

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, Irina. Vocea doamnei Ionescu răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii de la supa de găină și mirosul de ceapă prăjită. Aveam doar douăzeci și trei de ani, proaspăt căsătorită cu Radu, și deja simțeam că fiecare pas pe care îl făceam în casa lor era atent monitorizat. Mâinile îmi tremurau pe coada lingurii, dar am încercat să zâmbesc.

— O să mă străduiesc, doamnă Ionescu, am șoptit, fără să ridic privirea.

Așa a început povestea mea ca noră în familia Ionescu. Trei decenii în care am fost mereu la un pas în spate, mereu atentă să nu deranjez, să nu spun ceva greșit, să nu stric echilibrul fragil dintre mine și soacra mea. Radu mă ținea de mână la început, dar cu timpul, a obosit și el să fie prins între două femei care nu se puteau înțelege.

— Irina, mama e mai bătrână, trebuie să ai răbdare cu ea, îmi spunea el seara, când ne retrăgeam în camera noastră mică din apartamentul comunist cu două camere.

Dar răbdarea mea era pusă la încercare zi de zi. Soacra mea, Elena Ionescu, era o femeie puternică, obișnuită să aibă ultimul cuvânt. Își crescuse singură fiul după ce soțul ei murise într-un accident la combinat. Îl vedea pe Radu ca pe centrul universului ei și nu era pregătită să-l împartă cu nimeni.

— O fată de la oraș ar fi fost mai potrivită pentru tine, Radu! Nu una de la țară, fără maniere! îi spunea ea când credea că nu aud.

Am încercat să mă fac plăcută: găteam după rețetele ei, îi aduceam flori de ziua ei, îi cumpăram medicamentele când era bolnavă. Dar niciodată nu era suficient.

— Supa asta nu are gust ca a mea. Și florile astea se ofilesc repede, Irina. Data viitoare ia garoafe, țin mai mult.

Anii au trecut. Am născut doi copii: Andreea și Vlad. Pentru ei am rămas mereu „mama”, dar pentru Elena eram doar „nora”. Niciodată „fata mea”, niciodată „copila mea”.

Când Andreea a intrat la liceu și a venit acasă cu note mari, Elena i-a spus:

— Ești deșteaptă ca taică-tu! Sângele apă nu se face!

M-am simțit invizibilă. Parcă tot ce făceam era trecut sub tăcere sau minimalizat. Radu încerca să mă liniștească:

— Las-o, Irina. Așa e ea. Nu te lua după vorbele ei.

Dar fiecare vorbă era ca o rană mică ce nu se vindeca niciodată. M-am refugiat în muncă: predam limba română la școala din cartier și mă ocupam de copii. Seara, când toți dormeau, plângeam în baie ca să nu mă audă nimeni.

Au fost și momente bune: Crăciunuri cu miros de cozonac și râsete de copii, duminici în parc sau vacanțe la mare. Dar mereu plutea ceva nespus între mine și Elena. O distanță pe care nici timpul, nici bunătatea mea nu au reușit s-o micșoreze.

Când Vlad a plecat la facultate la București, Elena a început să slăbească văzând cu ochii. Am dus-o la doctori, am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră sau dureri. Într-o noapte, m-a prins de mână și mi-a spus:

— Să ai grijă de Radu… el e tot ce am.

Atunci am simțit pentru prima dată că poate mă vedea cu adevărat. Dar a doua zi dimineață s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Când Elena a murit, casa s-a umplut de rude și vecini. Toți vorbeau despre cât de bună a fost, cât a suferit după moartea soțului ei, cât de mult l-a iubit pe Radu. Eu am stat într-un colț al sufrageriei, privind la pozele vechi de pe perete.

După înmormântare, am găsit într-o cutie veche câteva scrisori pe care Elena le scrisese dar nu le trimisese niciodată. Într-una dintre ele scria:

„Irina încearcă din răsputeri să fie parte din familia noastră. Poate nu arăt asta destul… Poate sunt prea aspră cu ea. Dar mi-e teamă că dacă o las prea aproape îl pierd pe Radu.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Toată viața am crezut că nu sunt suficient de bună pentru ea sau pentru familia Ionescu. Dar adevărul era că nici ea nu știa cum să mă iubească sau să mă accepte.

Acum copiii mei sunt mari și au plecat fiecare pe drumul lui. Radu e tot lângă mine, dar uneori simt că între noi a rămas o tăcere grea, moștenită din anii aceia lungi de neînțelegere.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim acceptați acolo unde poate nu vom fi niciodată? Și dacă dragostea neîmpărtășită lasă răni care nu se vindecă niciodată… merită totuși să încercăm?