Când viața se răstoarnă: Povestea mea cu Irina

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să te văd așa, zi de zi, cu sticla de bere în mână și farfuria plină de mici! Ți-ai văzut burta în ultima vreme? Ți-ai văzut fața? — vocea Irinei răsuna ca un ecou în bucătăria noastră mică, tapetată cu faianță veche, galbenă.

Am rămas cu ochii în farfurie. Mă simțeam ca un copil prins cu mâța-n sac. Îmi venea să urlu, să-i spun că nu are dreptul să mă judece, dar ceva din tonul ei m-a făcut să tac. Poate pentru că, ani la rând, eu am fost cel care a aruncat cuvinte grele. „Nu te mai saturi niciodată? Nu vezi cum arăți? Cine te-ar angaja pe tine?” îi spuneam cândva Irinei, fără să-mi pese cât o doare.

Acum, totul se schimbase. Irina lucra la o firmă de consultanță, era mereu energică, slabise vreo douăzeci de kilograme și radia. Eu… eu eram șomer de aproape un an, după ce fabrica la care lucrasem douăzeci de ani se închisese peste noapte. Mă trezeam târziu, mâncam orice găseam prin frigider și mă uitam la televizor până adormeam pe canapea.

— Vlad, nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot trăi așa. Mă doare să te văd cum te pierzi pe zi ce trece. Ai nevoie de ajutor. — vocea ei era acum mai blândă, dar tot apăsătoare.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, sub ploaia rece de octombrie. Am privit blocurile cenușii din jur și mi-am amintit de vremurile când eram eu cel puternic, cel care aducea banii acasă și lua deciziile. Atunci Irina era cea care plângea pe ascuns în baie, rușinată că nu reușea să slăbească sau să-și găsească un rost.

Într-o zi, fiica noastră, Ana, a venit acasă cu ochii roșii.
— Tata, la școală au râs copiii de mine… au zis că semăn cu tine și că o să fiu grasă toată viața!

Am simțit cum mă lovește un pumn în stomac. Am încercat să-i spun că nu contează ce spun ceilalți, dar vocea mi s-a frânt. Irina a luat-o în brațe și i-a șoptit ceva la ureche. Ana a zâmbit timid și s-a dus în camera ei.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care am judecat-o pe Irina pentru kilogramele ei, la toate glumele proaste făcute la mesele de familie sau printre prieteni. M-am gândit la cât de ușor e să arunci cu pietre când tu ești sus și celălalt jos.

A doua zi dimineață am încercat să fac ceva diferit. Am ieșit la plimbare prin parc, dar după zece minute gâfâiam ca un bătrân. O bătrânică m-a privit cu milă și mi-a spus:
— Tinere, ai grijă de tine! Sănătatea e tot ce ai!

M-am întors acasă rușinat și transpirat. Irina m-a privit lung.
— Ai fost la plimbare?
— Da… am încercat.
— E un început. Dacă vrei, vin și eu cu tine diseară.

Am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt singur. Dar tot nu puteam scăpa de sentimentul de vinovăție. În fiecare seară când mergeam împreună prin parc, vedeam privirile oamenilor: „Uite-l pe ăla grasul cu nevasta slabă!”

Într-o seară, după ce Ana a adormit, Irina s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Vlad, știu că ți-e greu. Știu cum e să te simți mic și neputincios. Dar nu trebuie să treci singur prin asta. Eu am reușit pentru că tu ai fost lângă mine… chiar dacă nu mereu ai știut cum să mă susții.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mulți ani.
— Îmi pare rău… pentru tot ce ți-am spus atunci… pentru tot ce am făcut să te simți prost…

Irina m-a strâns în brațe.
— Trecutul nu-l putem schimba. Dar viitorul e al nostru.

Au urmat luni grele. Am mers la nutriționist, am început să gătesc împreună cu Irina rețete sănătoase (deși mi-era dor de sarmale și cârnați). Am slăbit puțin câte puțin, dar cel mai mult am câștigat ceva ce pierdusem: respectul pentru mine și pentru cei din jur.

Familia noastră s-a schimbat. Ana a început să facă sport și să fie mai sigură pe ea. Eu am găsit un job part-time la o librărie din cartier — nu era mult, dar era un nou început.

Uneori mă uit la Irina și mă întreb: cum am putut fi atât de orb? Cum am putut răni omul care m-a iubit cel mai mult?

Poate că fiecare dintre noi are nevoie să cadă ca să învețe să se ridice altfel. Dar oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când greșim? Și câți avem norocul să fim iertați?