Tăcerea fiilor mei

— De ce nu răspunzi, Radu? De ce nu-mi spui nimic?

Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Telefonul stă pe masă, ecranul negru, mut. Îmi amintesc cum, acum douăzeci de ani, Radu venea acasă cu genunchii juliți și ochii plini de lacrimi, iar eu îi ștergeam fața și-i promiteam că totul va fi bine. Acum, nu mai vine. Nu mai sună. Și nici ceilalți doi băieți ai mei, Mihai și Costin, nu-mi răspund la mesaje decât rar, sec, ca și cum ar bifa o datorie.

În schimb, fetele mele, Ana și Irina, vin aproape zilnic. Îmi aduc pâine caldă de la brutărie, mă ajută să-mi pun ciorapii când mă dor șoldurile și râd cu mine la glumele vechi pe care le spun de fiecare dată. Dar când se lasă seara și casa se umple de liniște, mă gândesc la băieții mei. Unde am greșit? Ce n-am văzut?

— Mamă, lasă-i în pace, au și ei viața lor! îmi spune Ana într-o zi, în timp ce-mi taie un măr.

— Dar eu i-am crescut pe toți la fel…

— Nu-i adevărat, spune Irina încet. Pe băieți i-ai ținut mai din scurt. Ți-a fost frică să nu greșească.

Mă uit la ea și simt cum mă strânge inima. Poate că are dreptate. Poate că am fost prea aspră cu ei. Poate că le-am cerut prea mult.

Îmi amintesc de Mihai, cel mijlociu, cum venea acasă târziu de la liceu și eu îl așteptam cu supa caldă pe masă. Dacă întârzia prea mult, îl certam: „Ce faci, măi băiete, vrei să ajungi ca tată-tău? Să te pierzi prin birturi?” El tăcea și-și lăsa ochii în farfurie. Niciodată nu mi-a spus ce simte.

Costin, cel mic, era mereu cu mingea sub braț. Îl trimiteam la magazin sau să aducă apă de la fântână și-l certam dacă întârzia. „Nu ești în stare să faci nimic ca lumea!” îi spuneam uneori, fără să-mi dau seama cât de tare îl răneau vorbele mele.

Radu… Radu era cel mai mare și cel mai tăcut. După ce tatăl lor a murit într-un accident de muncă la combinat, Radu a devenit bărbatul casei peste noapte. Avea doar șaisprezece ani. L-am împovărat cu griji care nu erau ale lui. „Ajută-ți frații! Fii tare!” îi spuneam mereu.

Acum, fiecare dintre ei are familia lui. Mihai e plecat în Italia de zece ani. Îmi trimite bani de Crăciun și Paște, dar nu vine niciodată acasă. Costin s-a mutat la București și are doi copii pe care i-am văzut doar în poze pe WhatsApp. Radu locuiește la două străzi distanță, dar nu trece pragul casei decât la înmormântări sau pomeni.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, primesc un telefon neașteptat de la Radu.

— Mamă… pot să vin pe la tine?

Inima îmi sare din piept.

— Sigur că poți! Vinzi tu vreodată fără să te primesc?

Când intră pe ușă, îl văd cât e de obosit. Are riduri adânci pe frunte și ochii triști.

— Ce s-a întâmplat?

Se așază greu pe scaun și tace mult timp.

— Mamă… știi că te iubesc, nu?

Simt cum mi se umezește privirea.

— Știu… dar nu-mi spui niciodată.

— N-am știut cum… Tu ai fost mereu tare. N-ai avut nevoie de vorbele mele.

— Ba da… am avut nevoie. Am avut nevoie să știu că nu v-am pierdut.

Radu oftează adânc.

— N-ai pierdut nimic, mamă. Doar că… ne-a fost greu să vorbim cu tine despre ce simțim. Ne-ai cerut mereu să fim puternici.

Îl privesc lung și simt cum se prăbușește o lume întreagă în mine.

— Poate că am greșit… Am vrut doar să vă protejez.

— Știu… Dar uneori am avut nevoie doar să ne asculți.

După ce pleacă Radu, rămân singură în bucătărie și mă uit la poza veche cu toți copiii mei la grămadă pe canapea. Mă întreb dacă dragostea mea a fost prea aspră pentru băieții mei sau dacă lumea asta îi face pe bărbați să tacă mai mult decât ar trebui.

Seara târziu, Ana îmi aduce ceaiul și mă întreabă:

— Mamă, ești bine?

— Nu știu… Oare cât din tăcerea copiilor noștri e vina noastră? Și cât e vina lumii în care trăim? Dacă ați fi voi în locul meu… ce ați face altfel?