Între două lumi: Povara așteptărilor și dorința de liniște

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să stau aici, să mă uit cum ne irosim viețile într-un oraș care nu ne oferă nimic! vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna ca un ecou în bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu furie în geamurile vechi ale apartamentului nostru din Ploiești. Soțul meu, Radu, stătea la masă cu capul plecat, evitând privirea mamei sale, dar și pe a mea. Eu mă agățam de cana de ceai ca de o ancoră, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Mamă, nu e așa ușor… Avem serviciu aici, copiii sunt la școală… am încercat eu să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Serviciu? Ce serviciu? Un salariu de nimic la grădiniță și Radu la fabrica aia care se închide peste două luni? Sorina, nu vezi că trebuie să plecăm la București? Acolo avem rude, acolo găsim ceva mai bun! Nu mai vreau să trăiesc din mila altora!

M-am uitat la Radu, sperând să găsesc un sprijin. Dar el părea prins între două lumi: loialitatea față de mama lui și promisiunea făcută mie, că vom avea o viață liniștită, fără mutări și certuri. Copiii dormeau în camera lor, inconștienți de furtuna care se abătuse asupra noastră.

În acea noapte, am simțit pentru prima dată că nu mai am control asupra propriei vieți. M-am întrebat: când am început să trăiesc după dorințele altora? Când am uitat ce vreau eu?

A doua zi dimineață, Lidia a început să împacheteze lucruri. Fără să ne întrebe. Cutii peste cutii, hainele copiilor, cărțile mele preferate, totul era pus la grămadă. Radu tăcea. Eu simțeam cum mă sufoc.

— Sorina, trebuie să înțelegi! E pentru binele nostru! mi-a spus el într-o seară, când copiii erau la bunici.

— Al cui bine? Al nostru sau al mamei tale? Am lăsat tot pentru tine: orașul meu natal, prietenii mei… Acum vrei să plecăm iar?

— Nu vreau să o supăr pe mama… E singură după ce tata a murit. Știi cât a suferit…

— Și eu? Eu nu contez?

Am izbucnit în plâns. Radu m-a luat în brațe, dar nu a spus nimic. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt.

Zilele au trecut ca prin ceață. Lidia vorbea cu rudele din București la telefon, făcea planuri peste capul nostru. Copiii au început să simtă tensiunea: Ana nu mai voia să meargă la școală, iar Vlad se trezea noaptea plângând.

Într-o duminică, mama mea a venit în vizită. M-a găsit stând pe marginea patului, cu ochii roșii de nesomn.

— Sorina, tu nu mai ești tu… Ce se întâmplă?

I-am povestit totul. A ascultat în tăcere, apoi mi-a spus:

— Fata mea, viața nu e făcută doar din sacrificii pentru alții. Dacă tu nu ești bine, nici copiii tăi nu vor fi. Gândește-te ce vrei cu adevărat.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă uit la mine în oglindă și să nu mă recunosc. Unde era fata veselă care visa să devină profesoară? Unde era femeia care râdea cu copiii ei în parc?

Într-o seară, după ce Lidia a adormit și copiii erau liniștiți, l-am chemat pe Radu în bucătărie.

— Trebuie să vorbim serios. Eu nu pot să plec la București. Nu acum. Nu vreau să-i smulg pe copii din mediul lor, nu vreau să renunț la puținul pe care l-am construit aici. Dacă vrei să mergi cu mama ta, te înțeleg… Dar eu rămân.

Radu s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit.

— Sorina… Nu pot să te las aici…

— Atunci alege! Pentru prima dată în viața mea îți cer asta: alege între liniștea familiei noastre și dorința mamei tale.

A fost cea mai lungă noapte din viața mea. Am stat pe hol, ascultând cum Radu se plimba dintr-o cameră în alta. Dimineața devreme, a venit lângă mine cu ochii roșii.

— Rămânem aici. O să-i explic mamei… Dar te rog, ajută-mă să trecem peste asta împreună.

Am plâns amândoi. Lidia a făcut o criză de nervi când a aflat decizia noastră. Ne-a acuzat că suntem nerecunoscători, că nu ne pasă de ea. A plecat la București singură și luni întregi nu ne-a vorbit.

Viața noastră nu a devenit brusc perfectă. Radu a trebuit să-și caute alt loc de muncă după ce fabrica s-a închis. Eu am făcut ore suplimentare la grădiniță ca să acoperim cheltuielile. Copiii au avut nevoie de timp ca să-și revină după toată tensiunea.

Dar pentru prima dată după mulți ani am simțit că trăiesc pentru mine și familia mea mică. Am început să ies cu copiii în parc din nou, să râdem împreună. Radu s-a apropiat mai mult de noi și a început să-și spună părerile fără teamă.

Lidia s-a întors după un an. Îmbătrânită și mai blândă. Ne-a cerut iertare într-o seară ploioasă ca aceea din care a pornit totul.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte femei ca mine trăiesc între două lumi? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” înainte să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?