Când nu mai ești binevenit: Povestea unei bunici rănite

— Mamă, anul ăsta te rog să nu vii la ziua lui Vlad. Așa e mai bine pentru toți.

Am recitit mesajul de trei ori, cu mâinile tremurând. Parcă nu înțelegeam ce citesc. Vlad, nepotul meu, împlinea șapte ani. De șapte ani, ziua lui era sărbătoarea sufletului meu. Mă pregăteam din timp: căutam jucăria perfectă, coceam tortul cu ciocolată pe care îl iubea, îmi alegeam rochia cea mai frumoasă, să nu mă fac de râs în fața Anei, nora mea, mereu atentă la detalii. Dar acum… fiul meu, Radu, îmi spunea să nu vin. Că „așa e mai bine pentru toți”.

Am simțit cum mi se strânge pieptul. Am încercat să-l sun, dar nu a răspuns. Am scris un mesaj scurt: „Radu, ce s-a întâmplat? De ce nu pot veni?” Răspunsul a venit după o oră:

— Mamă, Ana zice că atmosfera se strică mereu când ești tu. Vlad simte tensiunea. Nu vrem certuri sau discuții neplăcute. Te rog să înțelegi.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaunul din bucătărie. Am început să plâng în hohote, cu fața în palme. Cum adică stric atmosfera? Eu, care am crescut singură doi copii după ce tatăl lor a murit într-un accident stupid pe șantier? Eu, care am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartier și am făcut naveta zilnic ca să nu le lipsească nimic? Eu stric atmosfera?

Mi-am amintit de ultima aniversare. Da, poate am ridicat tonul când Ana a spus că Vlad nu are voie ciocolată. Dar era doar o bucată mică! Și poate am comentat când am văzut că Vlad primește tabletă nouă — la șapte ani! — și am zis că pe vremea mea copiii alergau pe-afară, nu stăteau cu ochii în ecrane. Dar nu voiam decât binele lui! Poate am fost prea directă… Dar să fiu dată afară din viața nepotului meu?

Am stat toată noaptea cu ochii pe tavan. Dimineața am mers la piață, ca de obicei, dar totul părea fără sens. Am trecut pe lângă rafturile cu jucării și mi s-au umplut ochii de lacrimi. M-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stanciu.

— Ce ai, Marioara? Pari abătută.

— Nu mă mai lasă la ziua nepotului… Zice că stric atmosfera.

A dat din cap cu milă.

— Tinerii ăștia… Nu mai au răbdare cu noi. Dar poate au și ei dreptatea lor.

M-am întors acasă și am început să mă gândesc la toate momentele în care poate am greșit. Poate am fost prea prezentă, prea insistentă. Poate n-am știut să mă retrag la timp. Dar cum să nu mă implic? Cum să nu-mi pese?

Seara, Radu m-a sunat.

— Mamă, te rog să nu te superi… Ana chiar s-a supărat data trecută. Zice că ai făcut-o de râs în fața părinților ei.

— Radu, eu doar am spus că Vlad ar trebui să mănânce și el tort ca toți copiii…

— Da, dar ai spus-o tare, și toată lumea s-a uitat urât la Ana. Te rog… Nu vreau scandaluri.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să nu pot merge la ziua nepotului meu? Să stau acasă singură, în timp ce familia mea petrece fără mine?

În ziua aniversării am pregătit totuși tortul preferat al lui Vlad și l-am pus într-o cutie frumoasă. Am lăsat-o la ușa lor dimineața devreme, cu un bilet: „La mulți ani, puiule! Te iubește bunica.”

Seara târziu, Radu m-a sunat:

— Vlad a fost foarte fericit de tort. Mulțumim.

Atât. Fără invitație, fără vorbe calde.

Au trecut zilele și m-am simțit tot mai singură. Prietenele mele de la bloc îmi spuneau să-mi văd de viață, să ies mai mult din casă. Dar cum să-mi văd de viață când inima mea era acolo, la Vlad?

Într-o zi m-am întâlnit cu Ana la supermarket. M-a privit rece.

— Bună ziua…

— Bună ziua, Ana… Vlad e bine?

— Da, e bine. Dar vă rog să respectați dorința noastră.

— Ana… eu doar vreau să fiu parte din viața lui…

— Poate ar trebui să vă gândiți la felul în care vorbiți cu noi. Nu tot ce era bun pe vremea dumneavoastră e bun și acum.

M-am simțit mică-mică. Am plecat fără să mai spun nimic.

Seara am stat pe balcon și m-am uitat la pozele vechi: Radu mic, cu obrajii rumeni; eu tânără, cu părul prins în coadă; Vlad bebeluș, dormind pe pieptul meu. Unde s-a rupt totul? Când am devenit o povară?

Poate că generațiile se schimbă și nu mai e loc pentru noi decât ca spectatori tăcuți. Poate că dragostea noastră sufocă uneori. Dar oare chiar merităm să fim excluși? Oare chiar stricăm atmosfera doar pentru că ne pasă prea mult?

Poate ar trebui să învățăm să iubim altfel… Dar cum faci asta când tot ce ai știut vreodată a fost să fii acolo pentru ai tăi?

Oare câte bunici trăiesc aceeași durere ca mine? Oare chiar nu mai e loc pentru noi în familiile noastre?