Greutatea Cuvintelor Nespuse

— Pleci iar, Ilinca? Vocea mamei răsuna ca un ecou în holul îngust, plin de umbre. Mâinile ei tremurau pe marginea ușii, iar ochii îi ardeau de furie și oboseală. — Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să respir aici! am izbucnit, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Era noaptea absolvirii mele de liceu, dar în loc să sărbătoresc, îmi împachetam viața într-un rucsac vechi, cu hainele aruncate la întâmplare și sufletul sfâșiat de vinovăție.

Tudor, fratele meu mai mic, stătea pe canapea, cu perfuzia atârnată de braț și privirea pierdută. Boala lui — leucemie — ne transformase casa într-un spital improvizat, iar pe mama într-o umbră a femeii care fusese odată. Tata plecase de mult, lăsându-ne să ne descurcăm singuri. Eu eram cea care trebuia să fie puternică, dar nu mai puteam. Mă sufocam sub greutatea așteptărilor și a reproșurilor nespuse.

— Ilinca, nu mă lăsa cu ea! a șoptit Tudor când am trecut pe lângă el. M-am oprit o clipă, simțind cum mi se rupe inima. Dar nu m-am întors. Am ieșit pe ușă și am fugit în noaptea bucureșteană, cu gândul că poate, undeva departe, voi găsi liniștea pe care o căutam.

Am dormit prima noapte pe banca din fața blocului prietenei mele, Roxana. M-a găsit dimineața, tremurând și udă leoarcă de la ploaia de vară. — Ești nebună? Ce-ai pățit? m-a întrebat ea, trăgându-mă în casă. I-am povestit totul printre sughițuri: certurile cu mama, boala lui Tudor, vinovăția care mă măcina pentru că voiam să trăiesc și eu, nu doar să supraviețuiesc.

— Trebuie să te gândești și la tine, Ilinca! Nu poți salva pe toată lumea! Dar cuvintele Roxanei nu m-au liniștit. În fiecare zi mă trezeam cu telefonul plin de mesaje de la mama: „Ești egoistă!”, „Tudor are nevoie de tine!”, „Cum poți să ne lași așa?” Le citeam și simțeam cum mă scufund tot mai adânc în rușine și neputință.

Am încercat să-mi găsesc un rost. Am lucrat ca vânzătoare la o patiserie din Piața Romană, apoi ca recepționeră la un hostel. În fiecare seară, când închideam ochii, vedeam chipul palid al lui Tudor și auzeam vocea mamei: „Tu ești fata cea mare! Tu trebuie să ai grijă!”

Într-o zi, după aproape un an de la plecare, am primit un telefon de la vecina noastră, doamna Stanciu: — Ilinca, mama ta a ajuns la spital. A leșinat de oboseală. Tudor e singur acasă…

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am urcat în primul autobuz spre cartierul copilăriei mele. Pe drum, mi-am amintit toate momentele în care mama mă certa pentru orice greșeală măruntă: „Nu ești bună de nimic!”, „De ce nu poți fi ca alții?” Dar mi-am amintit și cum îmi făcea ceai când eram bolnavă sau cum mă ținea în brațe când tata ne-a părăsit.

Când am intrat în apartament, Tudor era pe podea, încercând să-și schimbe singur perfuzia. — Ilinca… ai venit? Vocea lui era slabă, dar ochii îi sclipeau de speranță. L-am ajutat să se ridice și l-am strâns în brațe pentru prima dată după mult timp.

Mama era la spital, epuizată fizic și psihic. Când m-a văzut la capătul patului, a început să plângă: — De ce m-ai lăsat singură? Nu știi cât de greu mi-a fost…

Am plâns amândouă atunci, fără cuvinte mari sau promisiuni goale. Doar lacrimi și mâini strânse. Am înțeles că fiecare dintre noi purta propria povară: eu — vinovăția plecării; ea — teama că nu poate face față singură; Tudor — frica de moarte și abandon.

Au urmat luni grele. Am stat acasă cât am putut, împărțind grijile cu mama. Am început să vorbim mai mult — despre tata, despre visele noastre neîmplinite, despre cât de greu e să fii mamă sau soră într-o familie care se destramă sub presiunea bolii și a lipsurilor.

Într-o seară, după ce Tudor a adormit liniștit pentru prima dată după mult timp, mama mi-a spus: — Poate că nu ți-am arătat destul cât te iubesc. Am fost prea speriată…

Am zâmbit printre lacrimi: — Și eu am fost speriată, mamă. Poate că toți suntem…

Acum privesc în urmă și mă întreb dacă fuga mea a fost un act de egoism sau o încercare disperată de a mă salva pe mine însămi. Poate că adevărul e undeva la mijloc. Dar știu sigur că greutatea cuvintelor nespuse ne poate zdrobi mai tare decât orice boală sau lipsuri materiale.

Oare câți dintre noi trăim cu povara lucrurilor pe care nu le spunem niciodată celor dragi? Și cât timp ne trebuie ca să avem curajul să iertăm — pe ceilalți și pe noi înșine?