Când fiul meu a plecat departe: Povestea unei mame rămase singure

— Radu, mă auzi? Te rog, răspunde-mi! — vocea mea răsuna în bucătăria goală, telefonul la ureche, cu ecranul deja stins. Era a treia oară în acea zi când încercam să-l sun. De fiecare dată, același ton sec, apoi liniște. M-am așezat la masă, cu mâinile tremurânde, privind poza lui de la absolvire: zâmbet larg, ochi luminoși, promisiunea unui viitor strălucit.

Nu am fost niciodată genul de mamă care să-și țină copilul legat de poalele fustei. Mereu i-am spus: „Radu, viața e a ta. Eu mă descurc.” Și chiar am crezut asta. Dar când a venit ziua să plece, cu valiza în mână și Magda lângă el, am simțit că mi se rupe ceva în suflet.

— Mamă, nu plânge! O să vorbim mereu, promit! — mi-a spus el atunci, încercând să mă îmbrățișeze printre bagaje.

— Nu plâng, dragul meu. Sunt doar fericită pentru tine. — am mințit, zâmbind cu ochii umezi.

Au trecut doi ani de atunci. La început, ne sunam des. Îmi povestea despre Germania, despre jobul lui la firma de construcții, despre Magda și planurile lor. Apoi telefoanele au devenit tot mai rare. Mesajele scurte: „Sunt ocupat”, „Revin eu”. Și apoi… nimic.

Într-o seară de noiembrie, când vântul bătea crunt pe stradă și ploaia lovea geamul ca niște lacrimi reci, am încercat din nou să-l sun. Am lăsat telefonul pe masă și am început să gătesc ciorba lui preferată, ca și cum ar fi putut intra pe ușă oricând.

— Elena, iar îl suni? — vocea surorii mele, Mariana, răsuna din prag. — Lasă-l, fată! Are viața lui acum.

— Știu… dar nu pot să nu mă gândesc că poate are nevoie de mine. Sau poate eu am nevoie de el…

Mariana a oftat și s-a așezat lângă mine.

— Ți-ai crescut copilul bine. Nu-i poți cere să stea lângă tine toată viața.

— Nu-i cer asta. Doar… să nu uite că exist.

În acea noapte am visat că Radu era mic din nou, alergând prin curte cu genunchii juliți și râzând în hohote. M-am trezit plângând și cu o durere surdă în piept.

A doua zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, sunt bine. Nu pot vorbi acum.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „mi-e dor”.

Am început să mă întreb dacă Magda are vreo vină. Poate nu-i place să vorbim prea des? Poate îl ține ocupat? Sau poate el s-a schimbat…

Într-o duminică, la biserică, preoteasa m-a întrebat:

— Ce mai face băiatul dumitale?

Am zâmbit strâmb:

— E bine… cred. Nu prea mai vorbim.

— Așa-s copiii din ziua de azi. Pleacă și uită de unde au plecat.

M-am întors acasă cu sufletul greu. Am început să mă uit pe poze vechi: Radu la serbare, Radu la liceu, Radu cu tata înainte să moară… Oare unde am greșit? Am fost prea permisivă? Prea distantă? Sau poate prea prezentă?

Într-o zi am primit un plic din Germania. Era o felicitare de Crăciun, semnată „Radu & Magda”. Atât. Fără niciun rând scris de mână. Am simțit cum mi se strânge inima.

Am decis să-i scriu eu o scrisoare:

„Dragul meu Radu,
Nu vreau să te simți vinovat sau presat. Vreau doar să știi că te iubesc și că mi-e dor de tine. Casa e goală fără râsul tău. Să nu uiți niciodată că aici ai mereu un loc al tău.
Cu drag,
Mama”

Am pus scrisoarea la poștă și am așteptat zile întregi un semn. Nimic.

Într-o seară, la televizor era știrea despre o familie din sat al cărei fiu plecase în Italia și nu mai dăduse niciun semn de ani buni. Mama băiatului plângea în fața camerelor:

— Mi-e dor de el… Să-mi spună doar că e bine!

M-am regăsit în durerea ei. Am realizat că nu sunt singură în suferința mea.

După câteva luni, într-o zi însorită de primăvară, ușa s-a deschis brusc. În prag stătea Radu, cu ochii obosiți și barba crescută.

— Mamă…

Am rămas împietrită.

— Ce cauți aici? — am întrebat cu voce tremurată.

— Am venit… pentru că mi-a fost dor. Și pentru că am primit scrisoarea ta.

L-am îmbrățișat strâns, fără cuvinte. Am simțit cum toate durerile se topesc pentru o clipă.

Seara aceea am stat la masă până târziu, povestind despre tot ce pierdusem în acei ani de tăcere. Mi-a spus că viața acolo nu e ușoară, că Magda e însărcinată și că îi e teamă să nu greșească la rândul lui ca părinte.

— Mamă… tu cum ai reușit să fii atât de puternică?

L-am privit lung:

— Nu sunt puternică, Radu. Sunt doar mamă.

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: oare cât de mult trebuie să lăsăm copiii să zboare ca să nu-i pierdem cu totul? Oare dragostea de mamă poate supraviețui tăcerii dintre generații?