Nu-i mai cumpăr nimic nurorii mele: Povestea unei mame între așteptări și dezamăgiri

— Iar ai cumpărat ceva ce nu-mi trebuie, mamă Maria! De ce nu poți să mă întrebi înainte?

Vocea Anei, nora mea, răsună în bucătăria mică, plină de miros de cozonac și cafea. Ține în mână o eșarfă albastră, pe care am ales-o cu grijă din piață, gândindu-mă că i-ar sta bine la ochii ei verzi. Dar privirea ei e rece, iar cuvintele tăioase mă lovesc mai tare decât orice palmă.

Mă simt mică, neînsemnată. Îmi amintesc de prima zi când a intrat în casa noastră, timidă, cu un buchet de flori pentru mine. Atunci am crezut că vom fi ca mamă și fiică. Dar anii au trecut și fiecare gest al meu pare să o deranjeze. Cadourile mele – o bluză cusută de mână, o carte de poezii, chiar și un set de prosoape brodate – au fost mereu întâmpinate cu suspiciune sau nemulțumire.

— Nu vreau să te superi, dar nu am nevoie de lucrurile astea. Poate altcineva s-ar bucura mai mult, spune Ana, încercând să-și ascundă iritarea.

Mihai, fiul meu, stă între noi ca un arbitru neputincios. Îl văd cum își frământă mâinile sub masă.

— Ana, mama doar vrea să te ajute…

— Nu am nevoie de ajutorul ei! Vreau doar să fiu lăsată în pace!

Mă retrag în camera mea, cu ochii umezi. Mă întreb unde am greșit. Oare nu e firesc să vrei să-ți arăți dragostea prin mici atenții? În satul nostru din Buzău, așa am fost crescuți: să dăm, să ne arătăm grija prin fapte, nu doar vorbe.

În fiecare an de Crăciun sau de ziua ei, mă chinuiam să găsesc ceva potrivit. Întrebam vecinele: „Ce crezi că i-ar plăcea Anei?” Mergeam la piață cu inima strânsă, sperând că de data asta va zâmbi sincer. Dar mereu primeam același răspuns sec: „Mulțumesc, dar nu trebuia.”

Într-o seară, după o altă ceartă iscată dintr-un cadou nepotrivit – un set de farfurii cu motive tradiționale – Mihai a venit la mine cu ochii roșii.

— Mamă, Ana se simte sufocată. Zice că nu-i respecți gusturile și spațiul.

— Dar eu doar vreau să-i fie bine! Nu pot să nu mă gândesc la ea ca la fata mea…

— Poate tocmai asta e problema. Nu e fata ta. E altfel. Are alte nevoi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să nu pot fi aproape de singura femeie care mi-a intrat în familie…

Am decis atunci: nu-i mai cumpăr nimic. Nici măcar o floare. Am început să evit orice gest care ar putea fi interpretat greșit. La următoarea aniversare am venit cu mâinile goale și un zâmbet forțat.

Ana a observat imediat.

— Nu ai adus nimic?

— Nu… Am crezut că așa e mai bine.

A tăcut prelung. Pentru prima dată părea stânjenită.

Zilele au trecut greu. Casa era mai tăcută ca niciodată. Mihai era tot mai abătut. Într-o seară, l-am găsit pe terasă, privind în gol.

— Mamă… Nu știu ce să fac. Între voi e un zid.

— Poate așa trebuie să fie… Poate nu toți suntem făcuți să fim familie.

Dar într-o duminică ploioasă, când Ana a venit singură la mine în bucătărie, am simțit că ceva s-a schimbat.

— Maria… Putem vorbi?

Am dat din cap, fără să scot un sunet.

— Știu că ai vrut mereu să-mi faci pe plac. Dar eu… eu am crescut altfel. La noi în familie nu se făceau cadouri decât la ocazii mari și mereu erau lucruri practice. M-am simțit presată… ca și cum trebuia să răspund mereu cu aceeași monedă și nu puteam.

Am privit-o pentru prima dată fără resentimente.

— Și eu am crescut altfel. La noi dragostea se arată prin fapte mici…

A zâmbit timid.

— Poate putem găsi o cale de mijloc… Să ne spunem ce ne dorim sau ce ne deranjează. Să nu mai presupunem.

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe inimă. Pentru prima dată am vorbit deschis despre temerile și așteptările noastre. Am râs chiar de unele neînțelegeri – cum i-am cumpărat odată o păturică pentru pisică, crezând că are nevoie, iar ea nici măcar nu avea pisică!

De atunci, relația noastră s-a schimbat încet-încet. Nu ne-am transformat peste noapte în cele mai bune prietene, dar am început să ne respectăm spațiul și diferențele. Acum îi ofer uneori flori din grădină sau o prăjitură făcută împreună cu nepoata mea, Mara. Iar ea îmi aduce uneori cafeaua preferată sau mă invită la film.

M-am întrebat mult timp: Oare câte familii trăiesc aceeași poveste? Cât de greu e să renunți la propriile așteptări pentru a construi ceva nou împreună? Poate că adevărata armonie vine abia atunci când avem curajul să ne ascultăm cu adevărat.