Între două lumi: Povestea unei bunici și a nepoatei sale

— Ioana, te rog, nu lăsa iar vasele nespălate peste noapte! Am nevoie de bucătărie dimineața, să-mi fac ceaiul…
— Bunico, am avut seminar până târziu, apoi am ieșit cu colegii. Nu e capăt de lume, le spăl eu mai târziu!

Vocea ei răsună din camera de oaspeți, care acum e plină de haine colorate, cărți împrăștiate și parfumuri dulci. Mă opresc în prag, cu mâinile strânse pe șorțul vechi, și simt cum mi se strânge inima. Parcă nu mai recunosc casa asta. Parcă nici eu nu mai sunt eu.

Când Ioana era mică, venea alergând la mine cu buchete de păpădii și urzici: „Bunico, toate florile sunt frumoase!” îi plăcea să spună. O țineam în brațe și mă gândeam că pentru ea aș face orice. Poate de aceea, când m-a sunat fiica mea, Mirela, să mă roage să o primesc pe Ioana la București pe perioada facultății, nici nu am stat pe gânduri. „Ești singură, mamă. O să-ți prindă bine compania.”

La început am fost bucuroasă. Am făcut ordine în camera de oaspeți, am cumpărat lenjerie nouă, am pus chiar și un ghiveci cu violete pe pervaz. În prima seară am gătit sarmale și am povestit până târziu despre liceu, despre băieți, despre visele ei. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat.

Ioana venea tot mai târziu acasă. Își aducea prieteni gălăgioși, râdeau tare în miez de noapte, ascultau muzică pe telefon. Uneori mă trezeam din somn și stăteam cu ochii în tavan, ascultându-i cum discută despre politică, feminism sau seriale pe care eu nici nu le cunosc. Dimineața găseam firimituri pe masă, pahare uitate prin sufragerie și haine aruncate pe spătarul scaunelor.

Am încercat să-i spun: „Ioana, te rog să ai grijă de casă. Nu e doar a ta.” Mi-a zâmbit cu jumătate de gură: „Da, bunico…”, dar nimic nu s-a schimbat. Într-o zi am găsit-o plângând în baie. Am bătut ușor la ușă:

— Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar că m-am certat cu Vlad. Nu contează.

Am vrut să o iau în brațe, dar s-a retras repede:

— Lasă-mă puțin singură.

Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai sunt parte din lumea ei. Că nu mai pot ajunge la ea.

Într-o seară, când a venit acasă cu două colege și au început să gătească paste la ora 11 noaptea, am izbucnit:

— Nu se poate așa ceva! Eu nu pot dormi de gălăgia voastră! Asta nu e pensiune!

Ioana s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Bunico, nu înțelegi! Așa e viața la facultate! Toți facem așa!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap:

— Poate că toți fac așa, dar aici e casa mea! Și eu am reguli!

A doua zi dimineață am găsit-o tăcută la masă. Își bea cafeaua cu ochii în telefon.

— Ioana…
— Da?
— Poate ar trebui să vorbim.
— Despre ce? Că nu mă suporți?

M-am oprit. Nu știam ce să spun. Nu era adevărat că nu o suportam. Doar că nu mai știam cum să trăiesc cu ea.

În zilele următoare ne-am evitat. Eu mă retrăgeam în dormitor cu cartea mea veche de croitorie, ea pleca dimineața devreme și venea târziu. Uneori îi auzeam pașii pe hol și mă făceam că dorm.

Într-o duminică a venit Mirela în vizită. S-a uitat la noi două, fiecare într-un colț al sufrageriei.

— Ce s-a întâmplat aici? Parcă sunteți două străine!

Ioana a ridicat din umeri:

— Nu mă simt bine aici.
Mirela s-a uitat la mine:

— Mamă, ai promis că o ajuți.
Am simțit un nod în gât:

— Am încercat… Dar nu mai știu cum.

După ce Mirela a plecat, Ioana a venit la mine în bucătărie.

— Bunico… Poate ar trebui să-mi caut chirie cu fetele.
Am simțit cum mi se rupe sufletul:

— Dacă asta vrei…
Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu vreau să te supăr. Dar simt că nu pot fi eu însămi aici.
Am lăsat capul jos:

— Și eu simt că nu mai sunt acasă la mine.

A doua zi a început să-și strângă lucrurile. Camera a devenit din nou goală și tăcută. Am rămas singură cu violetele mele și cu tăcerea care apasă pereții.

Mă uit la poza cu Ioana micuță, cu buchetul ei de urzici. Mă întreb unde am greșit. Oare dragostea dintre generații e sortită să se piardă printre reguli și neînțelegeri? Sau poate trebuie doar să învățăm să ne iubim altfel?

Poate că fiecare are nevoie de spațiul lui ca să crească. Dar cât doare acest spațiu gol lăsat în urmă? Voi ce credeți: e posibil ca două generații atât de diferite să trăiască împreună fără să se rănească?