Între dorință și sacrificiu: povestea Anei, femeia care a crescut singură un copil într-o lume plină de așteptări

— Ana, nu mai ai timp! Toate fetele din generația ta sunt deja măritate, numai tu ai rămas! vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Tata, ca de obicei, nu spunea nimic, dar privirea lui tăioasă îmi spunea totul: dezamăgire, nerăbdare, poate chiar rușine. Aveam 29 de ani și simțeam că toată lumea mă privește ca pe o ciudățenie. În satul nostru din Buzău, dacă nu erai măritată până la 25, erai deja „fată bătrână”.

Într-o seară de toamnă, la o nuntă unde nici nu voiam să merg, l-am cunoscut pe Radu. Era fratele unei prietene de-ale surorii mele. Nu era urât, dar nici nu simțeam nimic special pentru el. Era genul de bărbat care vorbea mult despre el însuși și nu asculta niciodată. Dar mama a început să-mi spună în fiecare zi: „E băiat bun, are serviciu la oraș, nu bea, nu fumează. Ce-ți mai trebuie?”

Am cedat. Am acceptat să ieșim împreună, apoi să ne logodim. Nunta a fost mică, fără veselie. În noaptea nunții am plâns în baie, în timp ce Radu dormea deja. Nu știu dacă am plâns de frică sau de neputință.

Primii doi ani au trecut greu. Radu venea târziu acasă, obosit și nervos. Nu vorbea cu mine decât despre facturi sau ce să gătesc a doua zi. Eu lucram la magazinul din sat și visam la altceva, dar nu aveam curaj să-i spun. Mama mă suna zilnic să mă întrebe „când faci un copil?”

La 31 de ani am rămas însărcinată. Am crezut că viața mea se va schimba, că voi simți în sfârșit acel sens pe care îl căutam. Dar Radu a devenit și mai distant. Când i-am spus că sunt însărcinată, a ridicat din umeri: „Bine… vezi să nu cheltui prea mult pe doctori.”

Sarcina a fost grea. Am avut complicații și am stat mult în spital. Mama venea zilnic cu supă și sfaturi: „Să nu te plângi! Toate femeile trec prin asta.” Tata nu m-a vizitat niciodată.

Când s-a născut Vlad, am simțit pentru prima dată o bucurie adevărată. Era mic, cu ochii mei și gura lui Radu. Dar Radu nu s-a schimbat deloc. Nu l-a ținut niciodată în brațe mai mult de cinci minute. Într-o seară, după ce Vlad plângea de ore întregi și eu eram epuizată, Radu a izbucnit: „Nu mai suport! Eu n-am vrut copilul ăsta!”

Atunci am știut că sunt singură.

Au urmat ani grei. Vlad s-a îmbolnăvit des când era mic. Eu alergam între serviciu și doctori, iar Radu dispărea tot mai des la „serviciu” sau la prieteni. Într-o zi, când Vlad avea trei ani, Radu mi-a spus sec: „Nu mai pot. Plec la București. M-am săturat de viața asta.” Și a plecat fără să se uite înapoi.

Mama a venit să stea cu mine câteva luni, dar tot ce făcea era să mă certe: „Vezi? Ți-am zis eu să fii mai supusă! Dacă-l ascultai pe Radu, nu pleca!” Tata nu mi-a spus nimic nici atunci.

Am rămas singură cu Vlad într-o casă mică și rece. Salariul meu abia ajungea pentru mâncare și medicamente. Prietenele mele mă evitau – eram „femeia părăsită”, un fel de molimă socială.

Într-o iarnă grea, Vlad s-a îmbolnăvit rău de tot. Am stat trei nopți la rând lângă patul lui din spitalul județean, rugându-mă să nu-l pierd. Atunci am simțit că nu mai pot. M-am uitat la el cum dormea cu perfuzia în mână și am plâns în tăcere.

Când ne-am întors acasă, am găsit o scrisoare de la Radu: „Nu mă mai căutați. Am altă viață acum.” Atât.

Anii au trecut greu. Vlad a crescut frumos, dar mereu cu lipsuri: haine second-hand, jucării primite de pomană, excursii doar până la bunici. Eu am muncit din greu – la magazin, apoi ca femeie de serviciu la școală. Seara îi citeam povești lui Vlad și îi promiteam că într-o zi va fi mai bine.

Când Vlad a intrat la liceu la oraș, am vândut verigheta ca să-i cumpăr un calculator vechi pentru școală. Mama încă mă certa: „Dacă-l lăsai pe Radu să facă ce vrea el… dacă nu erai așa încăpățânată…” Tata murise deja fără să-mi spună vreodată că e mândru de mine.

Acum Vlad e student la București. Vine rar acasă, dar când vine mă îmbrățișează strâns și-mi spune: „Mamă, tu ești eroul meu.”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am adus un copil pe lume într-o familie fără dragoste și dacă sacrificiul meu a meritat tot chinul prin care am trecut.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare când vom învăța să ne ascultăm inima și nu vocile celor din jur?